Mozaic coreean

În Coreea a mînca este o artă, un ritual şi un spectacol, atunci cînd este vorba despre o masă tradiţională. În primul rînd trebuie să te aşezi pe podea, la o masă joasă, ca o invitaţie la puţină modestie, în plus, asta creează familiaritate între comeseni. Cînd primele feluri sînt aşezate pe masă, eşti copleşit de o armonie de culori şi nuanţe, totul arată aşa de proaspăt şi de apetisant în vasele de lut ars ori porţelan fin, alături de beţigaşe delicate de orez. Apoi eşti frapat de felul în care este servită mîncarea, fie că eşti la un restaurant tradiţional ori în vizită la o familie coreeană: umbre se mişcă în jurul mesei şi aşază pe nesimţite bolurile cu mîncare, ţinute cu delicateţe în palme, de parcă ar fi cele mai preţioase comori, gesturile sînt reţinute parcă pentru a nu izgoni misterele care se înşiră pe masă. Te uiţi la toate cele de pe masă şi arată aşa de proaspete, în porţii mici, că ai impresia că vin aşa direct din natură, că sînt uşor de pregătit, dar afli că în spate sînt ore lungi de gătit, eforturi laborioase. Cam aşa e totul în Coreea, ai impresia că lucrurile se fac firesc, uşor, cînd, de fapt, în spatele celui mai mărunt lucru sînt planuri bine puse la punct şi o muncă susţinută, fie că e vorba de mîncare sau de noi descoperiri tehnologice. La masă, după primul impact vizual, vine momentul cel mare în care guşti din primele feluri: o explozie de gusturi, de arome, de iute şi acrişor, dulce şi sărat. Cum spun coreenii: "Fiecare masă trebuie să cuprindă cele patru elemente: foc, pămînt, aer, apă". Aromele se armonizează perfect, ce este iute nu acoperă restul, nu găseşti nici o aromă egoistă să le acopere pe celelalte, lucrează toate împreună într-o poveste a gusturilor. Mîncare de teatru Nanta este un fenomen. Pornit din Coreea, a făcut senzaţie în toată lumea. Nanta înseamnă, de fapt, "gătit". Este o nouă formă de spectacol inspirată de arta de a găti coreeană şi de vechile ritmuri tradiţionale. Un critic de artă coreean îmi explică: "Nanta poate fi considerat cel mai bun produs coreean modern în materie de spectacol; în general, poveştile sînt simple, mai ales că artiştii nu au la dispoziţie decît gesturile ca să pună sub ochii spectatorilor întîmplări hazlii şi mini-dezastre care se pot întîmpla într-o bucătărie". Ei marchează ritmul, care poate deveni extrem de rapid, prin bătăi în mese de lemn cu tot felul de instrumente de bucătărie, cuţite, satîre, oale, beţigaşe pentru mîncat orez, castroane şi chiar legume sau fructe aruncate şi tăiate în aer cu mişcări uimitoare. Atmosfera la spectacolele nanta devine rapid incendiară. Show-urile au avut un succes uriaş în străinătate pentru că nu e nevoie de cuvinte, ritmul este universal şi poveştile sînt uşor de înţeles pentru oricine, indiferent de limba pe care o vorbeşte sau cultura din care provine. Nanta combină în ceva nou toate sursele de inspiraţie vechi, de la muzica tradiţională coreeană la cîntecele la tobe ori instrumente cu coarde sau mişcările din dansul cu măşti. Una dintre sursele de inspiraţie pentru nanta este Samulnori, care presupune utilizarea a patru instrumente tradiţionale, cu coarde şi tobe, pentru a cere zeilor să aducă noroc. Poate că pare uşor să baţi în masă cu un cuţit, dar repetiţiile sînt lungi şi istovitoare, fiecare gest trebuie să fie executat perfect, mai ales că atunci cînd te mişti şi dansezi rapid cu obiecte ascuţite în mîini, poţi ajunge foarte uşor la spital sau cu vreun deget lipsă. Măşti coreene Dansul cu măşti (Hahoe Pyolshin-Gut Tal-nori) este foarte popular în Coreea. Vechi de mii de ani, este încă gustat chiar şi de tinerii dependenţi de cultura pop de astăzi. La început erau 14 tipuri de măşti, dar trei dintre ele s-au pierdut în timp, restul sînt acum considerate comori naţionale. Trăsăturile măştilor sînt îngroşate, în expresii fie de bucurie ori jovialitate, fie schimonosite de ură ori spaimă. Expresiile se schimbă prin mişcări ale mandibulei, care este mobilă. Fiecare mască desemnează un personaj anume: prostul, sclavul încăpăţînat şi nechibzuit, divinitatea locală Kakshi, care îşi ţine buzele strîns ca să nu îşi dezvăluie tristeţea, Chuji " leul, măcelarul temperamental şi criminal, Halmi " văduva săracă şi bătrînă, Chumg " călugărul budist călător şi iubitor de plăceri lumeşti, Yangban " aristocratul blînd cu fire nobilă, Sonbi " învăţatul neadaptat la societate şi Pune " femeia frumoasă care flirtează. Fiecare mască vine cu un anumit tip de paşi, care spune mai multe despre caracterul personajului. Diavolii roşii Stadioanele se înroşesc, mulţimea cîntă. Nu, nu e vorba de manifestări comuniste în stil asiatic, e vorba despre Red Devils " Diavolii roşii. Aşa se numesc suporterii echipei naţionale a Coreei de Sud. E o armată de sute de mii de oameni îmbrăcaţi în tricouri roşii, o armată perfect organizată, cu precizia unui ceas, care strigă într-un glas numele ţării şi sloganul "mîndria Asiei". În timpul Cupei Mondiale, toată lumea în Coreea purta, chiar şi la serviciu, un tricou roşu pe care scria "să fii un diavol roşu". Pînă şi fostul preşedinte Kim Dae Jung, cînd era încă în funcţie, a fost membru al clubului de suporteri ai echipei naţionale. Loialitatea diavolilor roşii pentru echipa naţională este atît de profundă, încît izbucnesc în urale chiar şi cînd vreun jucător coreean aruncă mingea aiurea în out. Diavolii roşii nu sînt ca orice fel de suporteri, ei au un anumit gen de organizare şi chiar o filozofie de acţiune. "Este vorba despre o combinaţie de principii protestante, confucianiste şi un strop de budism, da, nu rîdeţi, sînt cele trei mari religii din Coreea pe lîngă catolicism; întîi munceşti pînă la epuizare, te organizezi, nu laşi nimic să te doboare, apoi aplici ideile protestante, adică, odată problema organizării rezolvată, cînd maşinăria merge ca unsă, îţi manifeşti individualitatea şi originalitatea, dar asta după ce ai făcut corp comun cu ceilalţi, totul pentru victorie, coreenii nu pot concepe altceva" " îmi explică un suporter coreean. Diavolii roşii vin la meciuri nu cu bîte, pocnitori sau brichete, ci cu instrumente tradiţionale, mai ales cu tobele coreene numite "buk". Zgomotul este asurzitor. Şi pe post de încurajări pentru echipă, suporterii coreeni cîntă pe stadion cîntece tradiţionale, populare, ca faimosul "Arirang". Emblema suporterilor coreeni este un cap de dragon roşu, fioros, iar diavolii roşii, probabil, au ales numele ăsta ca să sperie echipele adverse şi pe suporterii lor, dar diavolii coreeni sînt mai degrabă îngeri. Ei nu înjură pe stadioane, plictisitor, nu? Politeţea este atît de adînc înrădăcinată în mentalitatea coreeană, încît suporterii, chiar şi atunci cînd huiduie echipa adversă, o fac doar cu jumătate de gură. Excepţia apare în meciurile cu Japonia, care a ţinut Coreea sub ocupaţie, dar pînă şi atunci strigătele coreenilor sînt mai degrabă patriotice şi cu tentă naţionalistă decît jignitoare. Un încrîncenat suporter din Ghencea sau Giuleşti cred că s-ar prăpădi de rîs să audă ce strigă Red Devils la meciuri, mai ales că ceea ce lipseşte în duritate la capitolul limbaj e compensat prin muzică. Economia cunoaşterii "Knowledge economy" este conceptul şi secretul din spatele progresului economic rapid din Coreea de Sud. Primul domeniu în care s-a investit în Coreea a fost educaţia, care, sub numele de "dezvoltarea resurselor umane", a devenit prioritatea numărul unu a ţării. S-au făcut investiţii masive nu doar în şcoli şi universităţi, dar pînă şi în grădiniţe. Cartierele cu şcoli considerate foarte bune au şi cel mai ridicat preţ al apartamentelor, pentru că părinţii vor să îşi vadă copiii la cele mai performante şcoli. În Coreea, cursa pentru a obţine o cît mai bună educaţie este numită "febra educaţiei" şi a făcut chiar ca statul să fie criticat pe motiv că a ajuns să trateze studenţii nu ca pe nişte fiinţe umane, ci ca pe nişte resurse ca oricare altele, iar educaţia a devenit un domeniu similar cu industria. De altfel, cei mai mulţi dintre coreenii cu studii superioare ajung să lucreze în comerţ sau industrie. Directorul Asociaţiei Producătorilor Coreeni, Tae Nyen Kim, spune că educaţia în Coreea este extrem de aplicată, nu se insistă pe teorie şi cantitate, ci pe practică, deci e în avantajul industriilor: "Calitatea şi nivelul de educaţie al mîinii de lucru în Coreea sînt foarte ridicate, peste alte ţări; încă din interiorul familiei, din copilărie, coreenii sînt învăţaţi să fie competitivi, alfabetizarea este de aproape 100%, iar 86% dintre absolvenţii de liceu ajung la facultate; în Coreea, investiţia în educaţie este baza economiei, noi simţim asta în industria auto". În prezent, accentul este pus pe aşa-numita "carieră globală", universităţile sînt în pas cu tot ce este nou în lume şi adaptează imediat curricula. De exemplu, cum guvernul de la Seul a stabilit ca prioritate protecţia mediului, Ministerul Educaţiei şi cel al Mediului au adaptat imediat programa. "Ministerul Educaţiei şi cel al Mediului au făcut împreună manuale şcolare speciale, iar în universităţi au fost create catedre specifice, ca să putem avea, în viitor, specialişti în protecţia mediului" " explică Joo Beom Sik de la comisia prezidenţială pentru dezvoltare ecologică. Pentru că toată lumea în Coreea doreşte o educaţie superioară, învăţămîntul superior a devenit foarte scump, aşa că, începînd de anul acesta, Guvernul are un program de împrumuturi pentru studenţi cu dobînzi foarte mici, inclusiv pentru studii în străinătate. O studentă coreeană spune că în general, după universitate, tinerii merg în străinătate: "Studenţii merg în SUA pentru studiul limbii engleze, masterate şi doctorate, mai ales dacă e vorba de ştiinţă sau afaceri, dar nu există aşa-numitul