Ce îl mobilizează pe Putin? – interviu cu Adam MICHNIK

Mi se pare neobișnuit faptul că președintele SUA Joe Biden a susținut o conferință de presă despre uciderea unui lider ISIS care n-a avut nici pe departe importanța predecesorului său, și cu atît mai puțin pe cea a lui Osama bin Laden. Să fie oare o replică indirectă la percepția președintelui rus Vladimir Putin potrivit căreia SUA, umilite peste hotare și divizate acasă, sînt o putere slăbită?

Putin e în mod cert convins că, în prezent, Vestul e mai slăbit ca niciodată. Dar comportamentul său se explică și printr-o paranoia antiamericană. Putin crede că tot ceea ce fac americanii e împotriva Rusiei. Nu știu dacă există vreo legătură între ceea ce se petrece în Siria și ceea ce se întîmplă în Donețk, dar Putin este convins că o astfel de conexiune există. Ceea ce e tipic pentru un anumit tip de lider politic. Avem și în Polonia un astfel de personaj. De fiecare dată cînd cineva i se opune lui Jaroslaw Kaczynski [președintele partidului „Lege și Justiție” (PiS) aflat la guvernare], acesta acuză o conspirație a forțelor ostile. Iar „forță ostilă” e oricine nu îl aplaudă zgomotos.

Cred că Biden e un politician care nu-și face iluzii cu privire la Rusia lui Putin. El vrea să fie realist și nu își dorește un război, dar respinge politicile de conciliere și repliere. Acesta e modul în care înțeleg eu declarațiile – rezonabile, de altfel – făcute de americani de cînd Rusia a început să maseze trupe la granița ucraineană. Desigur, asta e valabil în condițiile în care forțele din interiorul țării care sînt ostile democraților, lui Biden și fundamentelor înseși ale democrației americane nu vor prevala în SUA. În caz contrar, această abordare s-ar putea dovedi ineficientă.

Ce părere aveți despre poziția Ucrainei? Cu cîteva zile în urmă, am auzit o conversație cu Timothy Snyder, care îl critica pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski, dar nu și atitudinea Guvernului ucrainean.

Zelenski a intrat în politică venind din afara domeniului. A fost sponsorizat de Igor Kolomoiski, un oligarh ucrainean care și-a ajutat substanțial țara și cu ocazia primului conflict cu Rusia, în 2014. Kolomoiski a finanțat și a înarmat unități militare de voluntari care s-au dovedit vitale în contracararea ofensivei conduse de separatiștii din Donbas și de soldații ruși. Zelenski, pe care nu l-am întîlnit niciodată, e, pentru mine, o enigmă. Nu reușesc să-i înțeleg comportamentul și nici să-mi formez o opinie clară asupra politicilor sale. În fața unei amenințări care trebuie întîmpinată cu o reacție unitară, Zelenski urmărește în prea mare măsură interesele proprii sau ale mediului său politic. Și mi se pare neprofesionist atunci cînd declară că nu există nici un pericol militar, dar cere totodată armament din Vest. Mi se pare greu de înțeles.

Nu credeți că el semnalează prin aceasta că vrea să negocieze sau că se află deja în negocieri cu Rusia?

Presupunerea mea e că el ar vrea să discute cu Putin față către față. Dar să nu uităm esențialul: persoana responsabilă pentru situația de astăzi din Ucraina este Putin. Și nici o critică adusă lui Zelenski nu va schimba faptul că Putin e agresorul, iar Ucraina, obiectul acestei agresiuni; asta e esențial. Întrebarea care contează acum este ce are de gînd Putin.

Care sînt, mai exact, obiectivele sale?

Putin a avut un anumit obiectiv atunci cînd a început să mobilizeze trupele, dar s-a lovit de ceva neprevăzut. A estimat, probabil, că Occidentul și Biden se află în dificultate și că e momentul optim să atace. Reacția fermă a Vestului – sau cel puțin aparența ei – l-a luat prin surprindere. Nici nu contează dacă el crede în sancțiunile extrem de severe pe care Vestul a amenințat că le va impune, în cazul invadării Ucrainei; important e că le-a auzit formulate răspicat. Putin nu vrea o confruntare militară totală, dar oamenii înțelepți, nu numai în Ucraina, ne reamintesc că nici Primul Război Mondial nu a fost dorit de cineva.

Credeți că există pericolul iminent al unui astfel de eveniment?

Nu cred că Putin va ataca deschis. Cred că va aplica străvechi tactici rusești-sovietice. Ceea ce înseamnă că nu va ataca, cîtă vreme opinia publică occidentală se menține alertă, și că va aștepta pînă cînd întreaga lume va răsufla ușurată, crezînd că războiul a fost evitat. Reamintiți-vă, exact așa a fost în Cehoslovacia, în 1968. Invazia sovietică din august a avut loc la trei săptămîni după întîlnirea liderilor la Cierna nad Tisou, unde [liderul cehoslovac Alexander] Dubcek și [secretarul general sovietic Leonid] Brejnev s-au îmbrățișat cu afecțiune. Criza părea să fi fost depășită.

Criza actuală sugerează o schimbare radicală a statu quo-ului geopolitic, mai ales în Europa. Ce s-a întîmplat? S-a schimbat atît de mult Europa?

Europa nu s-a schimbat atît de mult. Structura ei de rezistență a fost lovită de Putin, iar daunele provocate de aceste lovituri se văd clar. Evident, forțele antidemocratice se consolidează, iar Uniunea Europeană și-a pierdut o parte din atractivitate. În Italia, Liga lui [Matteo] Salvini și Fratelli d’Italia conduc asaltul populist. În Spania e partidul Vox. Am fost șocat să aflu că Hermann Tertsch, binecunoscutul jurnalist spaniol și prietenul meu bun, s-a alăturat acestui partid.

Și îl avem pe [prim-ministrul maghiar Viktor] Orbán, un model de rol autoritarist pentru Kaczynski. Orbán are o idee diferită despre Europa, aceeași pe care o are Marine Le Pen în Franța. După o conferință recentă a euroscepticilor în Spania, Orbán a zburat direct la Moscova, ca să bea o cupă de șampanie cu Putin. Chiar și asta este o schimbare surprinzătoare: nu mi-aș fi imaginat niciodată că acel Orbán pe care l-am cunoscut cu trei decenii în urmă va deveni un politician de dreapta, susținător al lui Putin. Știm însă că astfel de trădări nu sînt o raritate în istoria europeană. Jacques Doriot, numărul doi al Partidului Comunist Francez, bunăoară, s-a aliat ulterior cu Pierre Laval, prim-ministrul guvernului de la Vichy, executat pentru colaborarea cu naziștii. Din punctul acesta de vedere, Europa nu s-a schimbat prea mult.

Ce părere aveți despre abordarea europeană actuală față de Rusia?

Europa se comportă rezonabil, chiar dacă nu prea eroic, dar Uniunea nu e alcătuită din Winkelriezi [referire la Arnold Winkelried, eroul elvețian din secolul al XIV-lea – n. trad.]. Nemții sînt, desigur, cei mai prudenți, dar prudența lor trebuie înțeleasă. Un stat care poartă un balast istoric precum epoca lui Hitler trebuie să fie precaut. Aș fi foarte reținut în a critica Germania. Îmi amintesc de o conversație pe care am purtat-o cu un lider politic german despre Afganistan sau despre Irak. „Adam, spune-mi adevărul”, m-a rugat el, „ce te-ar îngrijora mai mult: o Germanie excesiv de pacifistă sau o Germanie excesiv de militaristă?” N-am mai spus nimic.

SUA trimit 1.700 de soldați în Polonia. Vă îngrijorează acest lucru, date fiind tensiunile actuale?

Cu cît relațiile SUA-Polonia sînt mai bune, cu atît mai avantajată e Polonia. Asta include și relațiile militare. Ghinionul Poloniei e însă guvernul ei. Acest guvern pare să fie pe muchia prăpastiei, dar electoratul rămîne foarte sensibil la sloganuri autoritariste, populiste, antigermane, xenofobe, antisemite, naționaliste și izolaționiste. Presiunea internațională nu va schimba comportamentul acestui guvern. E o problemă pe care trebuie să o gestionăm noi, polonezii. Occidentul face deja ceea ce poate ca să ajute, și asta înseamnă foarte mult.

Este acest guvern și antirusesc?

E un aspect foarte interesant. În plan retoric, da. Dar propaganda PiS este în principal anti-UE și antigermană. Există o narațiune a martiriului polonez – Katyn etc. – care însă nu se transpune în nimic concret. Iar faptul că Jaroslaw Kaczynski susține tot felul de teorii conspiraționiste cu privire la accidentul aviatic din Smolensk din 2010 – în care au murit fratele său geamăn, președintele de pe atunci Lech Kaczynski, și alți 95 de pasageri – nu a făcut decît să sporească confuzia. Donald Tusk [fostul prim-ministru polonez și președinte al Consiliului Europei] e învinuit că nu i-a obligat pe ruși să returneze polonezilor epava aeronavei. Dar guvernul actual nu a reușit în toți cei șase ani de guvernare să recupereze epava – și nimeni nu o va putea face dacă nu este dispus să declare că Putin este persoana cea mai onestă din lume, fără nici o crimă pe conștiință. Mulți polonezi se întreabă dacă Kaczynski e conștient că îndreaptă țara spre un „Polexit” din UE și că politica sa e pro-rusă. Eu nu cred că e conștient, dar mă întreb dacă nu cumva anturajul său a fost infiltrat de serviciile secrete rusești. În tot cazul, o să repet ceea ce am mai spus de multe ori: dacă aș fi acum la Moscova și aș fi șef la Lubianka [sediul KGB – n. trad.], aș face o slujbă catolică pentru Kaczynski în fiecare zi, rugîndu-mă să nu-l prindă vreo răceală. Un aliat mai bun nu s-ar fi putut găsi.

Și nu e vorba doar de Kaczynski și de PiS. Atitudinea de bază a extremei drepte europene pare să fie pro-Putin.

Poate că e o alianță întîmplătoare, dar nu e nici un dubiu că atît Vox, cît și Adunarea Națională a lui Le Pen beneficiază de niscaiva împrumuturi îmbîrligate din partea Kremlinului. Desigur, nu acesta e factorul decisiv – ei ar fi antieuropeni și fără banii rusești. Proiectul european este, cu toate păcatele, corupția și slăbiciunile sale, un proiect liberal, devotat democrației și libertății individuale. Iar ei nu-și doresc un astfel de proiect. În Europa și în SUA există oameni cărora nu le place democrația. Ceea ce au arătat și sloganurile care au acompaniat răzmerița susținătorilor lui Donald Trump de la Capitoliul SUA din 6 ianuarie 2021. Iar toate minciunile și neadevărurile emise de republicani de atunci încoace nu au făcut decît să sporească pericolul. O societate care a trăit vreme îndelungată sub un regim democratic devine susceptibilă de o uzură a democrației – sub forma convingerii că democrația e o formă de hedonism și că nu exprimă valori mai înalte. Un astfel de sentiment acționează precum monoxidul de carbon, ca un gaz nociv. Oamenii își pierd rațiunea. Unii devin convinși că țelul vieții lor este să moară pentru patrie, pentru credința lor și așa mai departe.

Aș dori să revin la scenariul următoarelor luni. Spuneați că Putin va amîna invazia.

În Rusia, totul depinde, de facto, de un singur om. Cînd spun „totul” mă refer la decizii. Poate că Putin nu e capabil să pună în operă fiecare scenariu, dar a reușit să concentreze puterea politică în mai mare măsură chiar decît Stalin. Stalin era, formal cel puțin, limitat de „Politburo”-ul său – un organ politic care putea, în principiu, să-i spună „nu”, chiar dacă, evident, nu o făcea. Putin nu are un Politburo – e atotputernic, un monarh absolut, un Cezar. Dar sînt convins că, după 22 de ani la putere, Putin nu mai are nici o contribuție benefică la politica rusească. Întregul potențial al capacității sale de guvernare a Rusiei s-a epuizat. Și, întrucît Kremlinul nu dispune de un mecanism de schimbare pașnică a puterii, tot ceea ce rămîne e inerția sumbră a unei dezintegrări continue. E ca o bicicletă care, pentru a nu cădea, trebuie să se mențină în mișcare. Întrebarea care se pune e cînd se va opri bicicleta și în ce fel va cădea. Ceva trebuie să se întîmple, deoarece Putin nu vrea să cadă. Va alege așadar ceea ce rușii numesc „micile războaie victorioase”. Ar putea fi Harkov, Odessa, Moldova, Kazahstan, la fel cum a fost și cazul Crimeii. E ca mecanismul de funcționare al unui drog: euforie, urmată de dorința arzătoare pentru o altă doză.

Credeți, așadar, că există o propulsie internă spre agresiune a Rusiei?

Îmi amintesc de reacția de stupefacție a Kremlinului la alegerea lui Zelenski. Rușii credeau că e imposibil să fie ales. [Fostul președinte Petro] Poroșenko deținea toate atuurile: armata, banii, puterea. Trebuia să cîștige, deoarece în Rusia, cel puțin, ar fi cîștigat. În schimb, Poroșenko a pierdut definitiv și și-a acceptat înfrîngerea. Perplex, Kremlinul a amuțit. Curînd însă și-a făcut loc îngrijorarea. Dacă un astfel de personaj – un tînăr actor dintr-un popular spectacol comic de televiziune – a putut să cîștige alegerile prezidențiale la Kiev, ceva asemănător s-ar putea petrece, ferească sfîntul, și la Moscova. În acest punct se află acum Rusia. Regimul este îngrijorat, nesigur și nu știe ce anume ar trebui să se întîmple. Această fază – de stabilitate a dezintegrării – poate dura ceva vreme. Aduceți-vă aminte cum a fost cu Brejnev. Și atunci, toți știau că omul de la conducere e o mumie umblătoare și totuși l-au păstrat pînă la final, deoarece sistemul sovietic nu avea un mecanism trainic de producere a schimbării. De aceea, e imposibil de prezis ce anume se va întîmpla cu Putin și cu Rusia. Dar ceva se va petrece negreșit. În fond, nici măcar Stalin nu a putut concepe un decret al Politburo pentru abolirea morții.

interviu realizat de Irena GRUDZINSKA GROSS

Adam Michnik, unul din liderii Solidarității în 1989 și participant la tratativele care au pus capăt conducerii comuniste în Polonia, este redactor-șef la Gazeta Wyborcza.

Irena Grudzinska Gross este profesor la Institutul de Studii Slave al Academiei de Știință Poloneze. 

Copyright: Project Syndicate, 2022

traducere de Matei PLEŞU

Foto: adevarul.ro / yivo.org