Alegerile lui Mohamed Morsi
Noul preşedinte al Egiptului, Mohamed Morsi, provine din rîndul organizaţiei Fraţilor Musulmani – acest simplu enunţ a speriat o mare parte a opiniei publice în străinătate şi pe egiptenii cu orientări seculariste. În Egipt, teama s-a transformat în lupte de stradă după ce noul preşedinte şi-a acordat singur puteri sporite, apoi a grăbit referendumul asupra noii legi fundamentale – după părerea multora, insuficient dezbătută şi cu grave carenţe în ceea ce priveşte separarea puterilor în stat, a drepturilor minorităţilor religioase şi a liberei exprimări. Pînă acum, lucrul de care preşedintele Morsi poate fi acuzat este că acaparează puterea, însă nu e clar în ce măsură preşedintele, Fraţii Musulmani şi partidul lor vor putea da şi o tentă religioasă puternică administraţiei.
E drept că au apărut semnale îngrijorătoare din domeniul educaţiei, cînd sindicatele profesorilor au reclamat schimbări la vîrf în cadrul instituţiilor de învăţămînt şi în Ministerul Educaţiei, schimbări care au adus tot mai mulţi membri ai organizaţiei Fraţilor Musulmani în posturi-cheie. Aceleaşi sindicate au reclamat şi demersuri de schimbare a programei şcolare, în aşa fel încît ea să fie mai „corectă“ din punct de vedere islamic. Evident că sînt măsuri care îngrijorează şi care pot da argumente celor care susţin că Egiptul ar putea ajunge să aibă un regim politic autocratic religios. Însă, dacă aceasta este intenţia islamiştilor la putere şi a preşedintelui Morsi, nu va fi simplu, după cum strada a demonstrat-o deja, reacţionînd rapid şi ferm – uneori chiar violent – la schimbările care elimină pas cu pas secularismul, care concentrează puterea şi care şterg separarea puterilor în stat ori dezbaterea publică. Preşedintele Morsi are cîteva alegeri dificile înainte. De exemplu, colaborarea cu partidele salafiste. Blocul islamiştilor poate părea solid în parlament, însă nu e absolut sigur că va şi rezista, de vreme ce în general partidele de provenienţă islamistă au viziuni diferite despre cum şi în ce măsură trebuie introdusă şaria – legea islamică în legislaţia pe baza căreia funcţionează statul.
În plus, tendinţa este ca aceste formaţiuni să îşi proclame – fiecare în parte – autoritatea religioasă şi adevărul religios suprem, în concurenţă între ele, dar şi cu instituţiile şi centrele religioase, ca de exemplu, Universitatea Al-Azhar. Primăvara arabă a accentuat fragmentarea autorităţii religioase în spaţiul islamic, nimeni nu are monopol religios, iar pentru acele mişcări islamiste care acum sînt implicate în politică există riscurile pe care le aduce această implicare: să îşi piardă autoritatea religioasă şi să fie nevoite să facă compromisuri. Iar pentru o grupare ca Partidul Libertate şi Justiţie al Fraţilor Musulmani, riscurile sînt şi mai mari – pentru că este la putere, iar aşteptările, mai ales economice, sînt uriaşe. Poate tocmai ca să evite pierderea autorităţii religioase în ochii credincioşilor, atît Fraţii Musulmani, cît şi salafiştii au ales să îşi formeze partide pe care să le arunce în lupta politică.
Însă este puţin probabil ca egiptenii – fie că vor fi mulţumiţi sau dezamăgiţi de performanţele lor administrative – să facă această separare între partide şi mişcările din care provin. Clar în toate protestele împotriva măsurilor luate de preşedintele Morsi, a fost că egiptenii ieşiţi în stradă au arătat cu degetul spre preşedinte, la un loc cu întreaga organizaţie a Fraţilor Musulmani, mai ales după ce au fost atacaţi violent de membrii organizaţiei. Pentru protestatari, nu a fost nici o diferenţă de nuanţă, ei pe „islamişti“ îi acuzau că deturnează ţara de la tot ce presupune democraţia, nu pe Partidul Libertate şi Justiţie.
Ceea ce i-a definit pe Fraţii Musulmani şi l-a făcut pe Mohamed Morsi să cîştige alegerile prezidenţiale – e drept, la limită – a fost în mare parte rădăcina religioasă, dar nu atît pentru că cei mai mulţi egipteni şi-ar dori un regim islamic sunnit după modelul celui şiit din Iran, ci pentru că au fost convinşi în timp – prin campaniile asidue ale Fraţilor Musulmani – că religiozitatea poate fi o garanţie pentru lupta anticorupţie, de exemplu, pentru o mai mare corectitudine în administrarea treburilor statului, ori pentru că, în trecut, reţeaua administrativă de ajutor social a Fraţilor Musulmani s-a dovedit foarte eficientă – pe lîngă faptul că Fraţii Musulmani au mulţi membri extrem de bine pregătiţi şi şcoliţi în Occident, în foarte multe domenii „practice“, ca economia ori ingineria, ceea ce a dat imaginea unei surse unice de tehnocraţi.
Chiar dacă sentimentul religios a crescut enorm în societatea egipteană de la începutul secolului al XX-lea pînă acum, revoltele care au dus la înlăturarea regimului Mubarak nu au fost motivate religios, aşa că de ce ar opta egiptenii pentru un viitor stat islamic din punct de vedere politic şi administrativ?! Egiptul este, după cum îmi spunea un editorialist egiptean, un stat islamic, în sensul că majoritatea populaţiei este islamică, asta nu înseamnă că şi ordinea interioară va fi islamică. Un argument este reacţia dură a unei părţi a populaţiei egiptene, cea tînără şi din zonele urbane în special, care a deprins exerciţiul democratic al protestului şi a sancţionat măsurile luate de preşedinte. Aceste proteste au scos la iveală ceea ce se întrezărea încă din timpul revoltelor care au dus la căderea lui Mubarak: fracturi – unele adînci – în interiorul societăţii egiptene.
Acum, liniile de demarcaţie s-au mai clarificat şi conturează două mari tabere – cea secularistă şi cea islamistă (cu grade variate de radicalism), iar preşedintele de sorginte islamistă, Mohamed Morsi, trebuie să găsească compromisuri, dacă nu chiar căi să le armonizeze. Lucru dificil de făcut, de vreme ce seculariştii acuză nu doar amestecul religiei în administraţie, ci şi tendinţe dictatoriale şi autocratice. În schimb, simpatizanţii preşedintelui şi ai taberei islamiste în general, deşi cereau democraţie în ultimele zile la putere ale lui Mubarak, acum văd în măsurile de concentrare a puterii în mîinile preşedintelui islamist o garanţie de stabilitate, iar dezbaterea politică şi socială, ca pe o vulnerabilitate – însă, în lipsa tradiţiei democratice, ei nu se gîndesc pe termen lung, ce se poate întîmpla peste ani, cînd prezidenţialele ar aduce în fotoliul de preşedinte un om din afara cercului islamist, dar cu puterile cîştigate pentru el acum de preşedintele Morsi.
Actualul preşedinte al Egiptului are de făcut un joc riscant: pe de o parte să liniştească strada şi să elimine – dacă nu total, măcar parţial – temerile că va fi un nou Mubarak în varianta cu barbă islamică, presupunînd că va şi dori să facă asta şi nu va miza pe faptul că strada şi opoziţia s-ar putea resemna. Pe de altă parte, nici nu poate să piardă electoratul cu simpatii islamiste, arătîndu-se prea deschis la un compromis politic în relaţie cu partidele seculariste, care deja au crescut în popularitate. În plus, acest electorat aşteaptă adevărate miracole economice de la Morsi şi tabăra islamistă, aşteptări care sînt aproape imposibil de îndeplinit, pentru că experienţa administrativă a partidelor islamiste a fost la scară mică, local, iar o ţară de 80 de milioane de locuitori – cu datorii istorice şi cu privirea îndreptată spre Occident şi state din Golf pentru ajutor financiar – poate fi o povară zdrobitoare.
Şi cum Fraţii Musulmani împart cam acelaşi electorat cu salafiştii, preşedintele Morsi şi tabăra sa au de făcut încă o alegere dificilă: dacă să colaboreze la guvernare cu salafiştii sau nu. Pe de o parte, ideile politice şi administrative ale salafiştilor, prin radicalismul lor – inclusiv în atacurile la adresa creştinilor egipteni – îl pun într-o lumină proastă pe preşedinte, şi acasă, şi peste hotare. Pe de altă parte, dacă îi atrage pe salafişti în administrarea ţării, preşedintele poate spera că se vor modera, sau că, în cazul în care întreaga tabăra islamistă va dezamăgi populaţia, responsabilitatea se va împărţi, iar la noi alegeri, electoratul cu simpatii islamiste îi va sancţiona şi pe salafişti, nu doar pe Fraţii Musulmani. Multă lume a văzut ca un semn bun înfiinţarea partidelor salafiste şi dorinţa lor de a se implica în noul sistem politic „la vedere“, pe principiul că implicarea duce la deradicalizare, însă nu este neapărat o traiectorie care să şi continue şi să ducă, în final, la schimbări ideologice majore.
O realitate care parţial lucrează în favoarea Fraţilor Musulmani şi a preşedintelui Morsi este fragmentarea tot mai evidentă în rîndul salafiştilor, sub presiunea navigării dificile în noul spaţiu politic, departe de underground-ul cu care erau obişnuiţi, rupţi între nevoia de a acţiona în rînd şi în concurenţă cu celelalte partide, folosind metode politice paşnice, şi cea de a-şi păstra identitatea radicală şi mesajul religios. În Egiptul post-Mubarak deja au apărut o multitudine de partide provenite din mişcări salafiste, iar partidul Nour – care s-a impus surprinzător, pe locul doi în preferinţele electoratului la alegerile parlamentare din 2011 – deja s-a rupt în alte două formaţiuni.
Şi salafiştii se confruntă cu alegeri: să lucreze cu partidul Fraţilor Musulmani şi cu preşedintele ca să fie direct implicaţi în guvernare, sau să nu rişte să îşi asume responsabilităţi şi astfel să îşi păstreze popularitatea şi să nu abdice de la visul de instalare a unui regim islamic pe baza şaria – legea islamică; să încerce calea moderaţiei şi să renunţe treptat la radicalism, din calcul politic, cu riscul de a ajunge la o fragmentare şi mai mare între aripile mai mult şi mai puţin radicale, şi de a-şi pierde identitatea care i-a făcut cunoscuţi, sau să se retragă din spaţiul politic oficial înapoi în underground şi în atitudini violente antisistem, riscînd să devină inamici publici.
Orice ar alege diversele grupuri şi formaţiuni salafiste, e puţin probabil că schimbările se vor petrece rapid, dată fiind rezistenţa ideologică formidabilă de la rădăcinile lor. Asta îl poate pune în posturi dificile pe preşedintele Morsi, indiferent dacă salafiştii vor fi alături de el sau împotriva sa, pentru că, în final, el va fi responsabil – fie ca aliat al lor, fie ca preşedinte al ţării, în opoziţie faţă de ei – pentru efectele alegerilor salafiştilor.
Carmen Gavrilă este jurnalist la Radio România Actualităţi.