Un sat european: Hudești - îndeplinitorii de vise -</i>
Satul Hudeşti se află la o oră de mers cu maşina, dinspre Suceava, trecînd pe lîngă Dorohoi şi îndreptîndu-te înspre graniţa cu Ucraina. Aici se întind acele plaiuri pitoreşti din poeziile pastorale pe care, dacă n-aş fi acuzată de sentimentalism scriitoricesc, le-aş descrie numai în metafore. Pentru că decorul e încă unul proaspăt, plin de natură nealterată, plin de pante domoale şi dealuri împădurite, avînd inoculat parcă un soi de linişte binefăcătoare, care se transmite firesc oricărui călător prin meleagurile acestea de graniţă ale ţării. Mai presus însă de frumuseţea locului, impresionantă este curăţenia. Deosebit de alte sate româneşti, aici domneşte o curăţenie "vestică". Casele frumoase, tradiţionale, fără culori stridente sau neo-brizbizuri, au faţade îngrijite, aproape noi şi par a aparţine mai degrabă unor oameni foarte înstăriţi " deşi aveam să aflu ceva mai tîrziu că nivelul de trai este destul de scăzut. Explicaţia imaginii de bunăstare nu e una strict financiară; mai degrabă istorică, via cultura Imperiului Habsburgic care a imprimat în timp, din cultura propriei civilizaţii, locurile mioritice. Pe vremuri " se povesteşte ", pe aici era sarcina administraţiei să trimită, la fiecare lună, cîte un "portărel" pe la casele oamenilor, să le inspecteze gospodăriile. Astfel WC-urile din curţi trebuia să fie văruite în fiecare lună, la fel pereţii exteriori ai caselor. Cei care nu respectau minimele norme de igienă erau amendaţi, fără ezitare. Totuşi, dacă pe atunci, în negurile istoriei, neregulile erau astfel sancţionate, bunul-simţ s-a impus peste pedepsele băneşti, fiind păstrat pînă azi, dar nu ca o frică de autoritate, ci ca un lucru absolut normal şi firesc. Comunitatea e mică, iar locuitorii nu-şi permit să intre în gura ei: căci dacă unul nu-şi primeneşte casa cum trebuie ori dacă nu îşi mătură sau grijeşte curtea, este imediat luat la ochi, iar trecerea sa pe uliţa satului va fi mai mult ca sigur însoţită de plescăituri dezaprobatoare de limbă şi de priviri inchizitorii. Cu alte cuvinte, ceea ce odinioară le-a fost impus printr-un cod fiscal azi este cu grijă păstrat printr-unul moral. Dacă nu faci ceva cu drag, nu-ţi iese Pe actualul primar al Hudeştiului îl cheamă Viorel Atomei, este originar din zonă, dintr-un sat apropiat, aflat pe malul Prutului, se află la al doilea mandat, iar ca profesie e educator. Ne povesteşte cum, odinioară, pe aici erau multe grădini de legume, hudeştenii fiind recunoscuţi pentru produsele lor căutate pentru savoarea aparte, dată probabil de solul foarte fertil. Din păcate, acum pămîntul se lucrează din ce în ce mai puţin, cei care-l lucrau pe vremuri au îmbătrînit, iar copiii lor au plecat, din lipsă de bani, în străinătate, la muncă. "Au fost vremuri grele pe aici" " povesteşte ", însă creşterea economică a început să se facă simţită. Cei plecaţi în străinătate au început să trimită banii în ţară, la rude, şi încet-încet au apărut iniţiative de afaceri. "Cum pe raza Hudeştiului sînt 500 ha luciu de apă, de vreo cinci ani am pus pe picioare, printr-un proiect SAPARD, o afacere profitabilă cu o fermă piscicolă. Acum ne vin oameni de pe la Dorohoi, dar şi de prin judeţ, să cumpere peşte proaspăt" " ne spune primarul în timp ce trecem cu maşina pe lîngă un punct de comercializare, unde zilnic adastă maşinile de transport ale diverselor firme. "Aici există credinţa că oamenii trebuie să se descurce. Sîntem într-o zonă frumoasă, la capătul lumii, dar nimeni nu-ţi bagă frumuseţea în traistă şi frumuseţea nu ţine de foame. Cum avem şi pădure, 2500 ha, ne-am gîndit că putem valorifica lemnul, fără însă a ne bate joc de resursele forestiere. Astfel am înfiinţat două făbricuţe de mobilă, unde se lucrează numai pe comandă. Se lucrează frumos din lemn masiv, scump, dar profitabil de ambele părţi." Profituri se scot şi din micul comerţ… de frontieră. Cum Ucraina a devenit ceea ce România era pe vremuri pentru alte ţări europene, o ţară cu produse mult mai ieftine, cei care au disponibilitate trec graniţa, cumpără de dincolo diferite produse, de la detergenţi, la bijuterii, negociază şi cu grănicerul (căruia îi dau de obicei un pachet de ţigări) şi le revînd mai apoi la oraş, pe sume aproape duble. Totul " ne asigură însă primarul " este un fel de "comerţ de subzistenţă". Cum a devenit comuna Hudeşti "sat european" Titulatura a venit, de fapt, de la cel mai mic sat din comună, Başeu, unde un grup de tineri întorşi de la muncă de pe alte meleaguri s-a hotărît să nu mai aştepte ziua cînd statul se va implica. Au decis să se unească între ei şi să facă ceva împreună pentru comunitate. Nemaiaşteptînd un "plan de dezvoltare rurală" care ar fi durat la nesfîrşit, au pornit primul proiect, "aducţiune de apă", au strîns bani, au vorbit cu Primăria " care le-a dat un cazan rămas de la un fost CAP " şi, cu oamenii din sat, au început lucrările. Didina Titieni, cea care a şi scris proiectul cîştigător " bazat pe aceste acţiuni ", este una dintre figurile marcante ale zonei. E o persoană activă, se mişcă foarte repede, genul de femeie care reuşeşte într-o lume a bărbaţilor, care învaţă pe măsură ce înaintează şi nu se lasă descurajată. "M-am adaptat. Ştiţi cum se spune? La vremuri noi, oameni noi. Părinţii mei nu au fost bogaţi să-mi asigure un trai fără griji. Am simţit din greu lipsurile. De asta îi înţeleg pe toţi. De multe ori mă lupt pentru celălalt, şi nu neapărat pentru mine, căci eu ştiu cum să mă descurc." Mă dai afară pe uşă, intru pe fereastră " mărturiseşte, povestind dezamăgirile pe care le-a avut în urmă cu mulţi ani cînd, naivă, credea că finanţările merg doar înspre proiectele bine puse la punct, viabile etc. În timp, şi-a dat seama că nu e chiar aşa. "Aş putea să povestesc zile întregi prin cîte am trecut şi cîte mi s-au întîmplat în anii aceştia. Prin ’90 vroiam să deschidem o pensiune. La licitaţie însă mi s-a zis că nu pot participa pînă n-am autorizaţia de construcţie. Or, autorizaţie nu puteam primi, pentru că nu era deschisă finanţarea. Aşa am pierdut acel proiect…" Despre proiectul care le-a adus titulatura de "sat european" îşi aminteşte ca de o reuşită, atît materială, dar şi comunitară. "La început, cînd era vorba de alimentarea cu apă a comunei... nu vroia nici un om să ne semneze că e de acord să treacă conducta pe lîngă el pe la poartă. Ba că are fîntînă în curte, ba că n-are sens, ba că n-o să se rezolve nimic… Pînă la urmă însă s-a făcut. Şi ce e mai important, oamenii au fost convinşi că, dacă pun umăr la umăr, îşi pot rezolva singuri problemele!" În prezent, în Hudeşti, mai mult de 90% dintre gospodării au baie în casă. După aducţiunea de apă, s-a trecut la infrastructură. "Drumurile erau prăpăd, cum vedeţi prin filmele de epocă: boii care merg prin mîl şi ţăranii pe lîngă ei. Practic nu puteai circula pe timp ploios, te înecai în noroaie. Dacă murea cineva printr-o zonă îndepărtată, trebuia scos pe targă şi purtat prin tot satul... era ca în vremuri istorice!" În cazuri de urgenţă nici nu se punea problema să chemi Salvarea. Mai degrabă duceai tu bolnavul la Salvare. Bineînţeles, trebuia să te ai în foarte buni termeni cu vecinii. Dacă o casă lua foc, nu erau şanse să ajungă pompierii " depindeai, din nou, de cît de săritori îţi erau vecinii. "Cînd am pornit proiectul cu repararea drumului, oamenii au înţeles din prima că trebuie să se implice. Au fost extraordinari, şi aşa am ajuns azi să putem ieşi din casă în pantofi. Ceea ce pentru noi e mare lucru!" Speranţă reală caută muşterii Printre proiectele administraţiei locale, după sprijinirea proiectului cu aducţiunea de apă, după amenajarea infrastructurii, se numără şi lucrările filantropice. "Am făcut destul de multe pentru sat, dacă mîine n-aş mai fi primar, pot trece cu fruntea sus pe stradă. Însă m-am concentrat mai mult pe nevoile materiale, acum e vremea şi pentru sufletul lor" " povesteşte primarul Atomei despre Centrul Speranţa. Un proiect sponsorizat de Banca Mondială şi Guvernul României, destinat bătrînilor, copiilor străzii, femeilor abuzate..., un centru de zi pentru cei din comună. "Ideea ne-a venit de la o donaţie. Ni s-au dăruit trei clădiri şi în loc să facem acolo discotecă sau mai ştiu eu ce, ne-am gîndit să înfiinţăm un centru pentru oamenii nevoiaşi" " spune şi Didina Titieni. Din păcate însă, în prezent, deşi este modern, dotat cu tot ce-i trebuie, cu mobilă elegantă, camere spaţioase şi bucătărie "utilată ultimul răcnet", centrul e închis din lipsă de muşterii. Şi nu pentru că în comună n-ar exista oameni cu probleme. Administratorul, Constantin Mirăuţă, un domn înalt cu pălărie de pai, mai vine din cînd în cînd, cît să mai aerisească şi să nu lase clădirea să intre în paragină. "Oamenilor din sat le e frică. Nu cred că cineva poate să le ofere ceva, pur şi simplu. Spun că, dacă vin aici, Primăria le va lua pensia, pămîntul… preferă să moară de foame şi singurătate acolo, în bojdeuca lor, în loc să trăiască în confort aici. Deunăzi am fost la o mătuşică, amărîtă, singură… i-am spus: nu vrei mai bine să vii aici? Să faci baie cum neam de neamul tău n-a făcut, să-ţi vie apa pînă la gît… N-a vrut. Nu-şi părăsesc bordeiele nici în ruptul capului." Deşi arată mai mult a pensiune decît a azil, deşi există o sumedenie de oameni nevoiaşi, fără casă sau fără posibilitatea de a primi îngrijiri, clădirea destinată lor e în prezent nefolosită. Întreb de ce nu primesc şi oameni din judeţ şi de ce limitarea accesului a fost la nivel de comună. "Aşa a fost contractul cu sponsorii" " mi se răspunde, dar după cum stau lucrurile, probabil că se vor extinde la a primi oameni din tot judeţul. (Deşi, în cazul acesta, Centrul va trece de sub tutela Primăriei hudeştene, în jurisdicţia Consiliului Judeţean. Banii, sponsorizările " aşijderea…) Hudeşteana O şcoală veche, destul de prăfuită, după orele de cursuri. De undeva, dintr-o sală, se aude răsunînd Hava Naghila, ritm nebunesc de instrumente, instrucţiunile unei voci masculine, probabil profesorul. Gheorghe Mitoceanu, un om "inimos", după cum îl descrie primarul, stă la o catedră de lemn plină cu tot felul de partituri şi cărţi de muzică, deasupra căreia se ridică un norişor de praf de cretă. A terminat o facultate tehnică, dar cum pe vremuri fiecare clasă avea o ocupaţie artistică, el a "picat" la fanfară. A învăţat şi acasă, de la tatăl său, să cînte la trompetă. A făcut parte din fanfara întreprinderii unde lucra, urmînd şi cursurile Şcolii Populare de Artă. A învăţat să cînte la clarinet, la saxofon, la toate instrumentele. Acum e pensionar. "Am făcut o fanfară în satul meu. Acolo însă Primăria nu s-a implicat, am făcut totul pe barba mea, eram invitaţi la festivaluri, la concursuri, pe ei însă, la Primărie, nu-i durea capul de nimic, nici să asigure transportul. Am rezistat cîţiva ani, dar din bugetul familiei nu puteam face mare lucru." Pînă cînd primarul din Hudeşti i-a făcut o ofertă: îmi pui pe picioare o fanfară, într-un an de zile, şi te angajez cu normă întreagă. "Şi n-am putut să refuz. Pe copiii de aici i-am luat de la zero, dar au prins repede şi deja am cîştigat o sumedenie de premii, la mai multe festivaluri. Am cîntat şi la o conferinţă de presă a lui Goran Bregovic, am fost la Bucureşti, am fost la MŢR, unde ne-a înregistrat Dan Chişu." Acum e înconjurat de ceata de princhindei, unii aproape la fel de înalţi ca instrumentele pe care le manevrează. "Ei sînt copiii mei" " ni-i prezintă profesorul, pentru care străbate zilnic cîţiva zeci de km, dintr-o comună depărtată. Doar ca să pună pe picioare un vis care i-a fost refuzat la el în sat. Deşi instrumentele sînt vechi, împrumutate de la fanfara militară (melancolia profesorului Udrea din Steaua fără nume), deşi fără vise de a avea vreodată instrumente noi şi de bună calitate (un bas e vreo 5000 de euro), profesorul Mitoceanu îmi spune că "mă simt un om împlinit, asta mi-am dorit să fac". Le mulţumim pentru cele cîteva mostre de muzică de fanfară, le urăm succes şi ne retragem discret, în timp ce repetiţiile fanfarei hudeştene sînt în toi. În mai au fost invitaţi să cînte la un festival din Olanda. Părăsim şi plaiurile hudeştene. Lăsăm în spate peisajul, cu pantele domoale, casele decupate dintr-un album de artă, oamenii plini de vise, care nu se limitează doar la a visa, ci " cu instrumente împrumutate, cazane de la fostele CAP-uri sau clădiri donate " reuşesc, cu multă voinţă, să-şi îndeplinească visele.