Un moment de purgatoriu geopolitic

30 septembrie 2010   La porţile occidentului

- interviu cu Wess MITCHELL -

Ce riscuri comprtă, chiar pentru America, politica administraţiei Obama de a face orice fel de pace cu Rusia? Ce se mai poate petrece din această cauză în Europa Centrală ori de Est? Şi cum vor privi puterile în ascensiune compromisurile superputerii actuale cu o putere în declin. Interviu realizat în trena dezbaterii FP România - NATO de la Bucureşti dedicată noului concept strategic al Alianţei. (O.M.)

Ce filozofie asupra relaţiilor internaţionale are administraţia Obama? 

Generic, Obama se percepe şi doreşte să fie perceput ca un preşedinte interesat preponderent şi prioritar de politica internă, un reformator asemeni preşedinţilor Franklin Roosevelt şi Lyndon Johnson. Cînd abordează registrul politicii internaţionale, primul său instinct este acela de a se poziţiona complet diferit faţă de iniţiativele majore asumate de predecesorul său – George W. Bush. Totodată, o tendinţă tot mai influentă în interiorul administraţiei este aceea de a restructura, de a reduce prezenţa globală americană, pe fondul unui portofoliu de putere perceput ca fiind din ce în ce mai supraextins. Mă îngrijorează tendinţa de a hipercorecta această supraextindere sau pe cei care utilizează lumea multipolară în sens normativ, ca justificare pentru restructurarea sau retragerea Americii din lume. Mă îngrijorează psihologia statului, filozofia strategică a elitelor din DC. O idee prinde cu certitudine contur: America nu este omnipotentă şi, pur şi simplu, astăzi nu mai are muşchii şi resursele necesare pentru a-şi asuma multe dintre angajamentele precedente. Sloganul administraţiei Obama poate fi rezumat în două cuvinte: „restructurare inteligentă“. În această logică se înscriu proiectele integrării Georgiei şi a Ucrainei în NATO, dar şi politica de resetare a relaţiilor cu Moscova. Pericolul acestei politici, de restructurare a prezenţei americane, atît în Europa Centrală dar şi pe plan global, este foarte real. Ipoteza de lucru a administraţiei Obama este aceea că, renunţînd la o parte din proiectele strategice precedente, diluînd prezenţa americană, se reduce semnificativ şi potenţialul de confruntare cu puterile emergente în zonele contestate. Practic, temperînd, moderînd tendinţele revizioniste ale competitorilor, oferindu-le deal-uri disproporţionat de favorabile lor, confruntarea devine mai puţin probabilă. Pericolul este acela că această politică americană pare să grăbească exact ceea ce vrea să evite: de fapt, stimulează revizionismul comunicînd puterilor oportuniste că pot obţine cîştiguri foarte ieftine pentru ele şi în defavorea statu-quo-ului, în zonele de periferie geopolitică. Este foarte probabil ca puterile oportuniste să nu fie interesate de „deal“-uri cu SUA, ci să înţeleagă că a sosit momentul să înşface mai mult din sistemul prezent, consolidîndu-şi poziţia de negociere pentru „deal“-uri viitoare. 

Ce alternativă există? 

Aş folosi termenul de „consolidare inteligentă“. Miza, cînd vorbim de perimetrul estic al prezenţei americane, este aceea de a plasa permanent şi decisiv această parte a Europei sub umbrela de securitate a NATO (de a anula, o dată pentru totdeauna, dilemele de securitate ale flancului estic, de a extinde beneficiile Vestului asupra Estului). Acum este cel mai prielnic moment pentru asta. Doar aşa ne vom putea realoca resursele şi concentra atenţia asupra altor focare de instabilitate regională. Lucrul inteligent ar fi să vedem această zi venind şi chiar să începem să ne pregătim pentru ea. Aşadar, trebuie să găsim o modalitate de a susţine reformele din spaţiul fost sovietic pentru că, în caz contrar, vom avea un vid de influenţă strategică. În plus, reasigurarea strategică a flancului estic trebuie să fie permanentă. Manevrele militare şi planurile de apărare colectivă sînt un bun început. Iar acest lucru se poate face cu investiţii strategice destul de modeste. Europa Centrală nu este Asia de Est. Rusia nu este o putere în ascensiune. Mă gîndesc, în primul rînd, la propunerea britanică de la începutul anului trecut – o „forţă de solidaritate“ (între 15.000-30.000 de oameni, dedicată exclusiv apărării teritoriale) modelată după conceptul Forţei de Răspuns a NATO. Nu este un panaceu, dar ar permite corectarea dezechilibrului acumulat în ultimii ani între operaţiunile expediţionare şi apărarea teritorială. O doză de vitamine injectată în flancul estic ar putea face resetarea încă şi mai eficientă, mai viguroasă. 

Imaginaţi-vă lumea anului 2020: un Orient Mijlociu cu mai multe puteri nucleare, o Chină care tocmai şi-a revendicat Marea Chinei de Sud, o cursă a înarmărilor deopotrivă în Asia de Sud şi în Extremul Orient. În această perspectivă, astăzi dispunem de o fereastră de oportunitate, pentru a repara NATO, dar şi relaţia cu Rusia. Nu îmi e teamă de Rusia ca putere militară reactivată, ci mă tem de o ultimă explozie de energie negativă. Rusia este steaua căzătoare a unei ordini precedente. Nu are un potenţial suficient de constructiv pentru a fi o mare putere globală, dar poate crea suficientă dezordine în străinătatea apropiată, forţînd o reorientare a resurselor şi a priorităţilor strategice, spre perimetrul estic. În acelaşi timp produce un efect demonstrativ negativ. Adevăratele puteri în ascensiune se vor uita la Rusia şi vor spune: dacă SUA sînt interesate de încheierea unor înţelegeri net favorabile „omului bolnav“ al sistemului, altfel o putere revizionistă în declin terminal, oare cum va răspunde America adevăratelor puteri în ascensiune? 

Cum se vede peisajul strategic din „străinătatea apropiată“, la doi ani după Războiul din Caucaz? 

Fără îndoială că un vacuum de putere a apărut în spaţiul mărginit de frontierele NATO, la Est, şi Rusia, la Vest. Timp de 20 de ani am funcţionat în paradigma extinderii comunităţii euroatlantice. Dar azi ea nu se mai aplică. Nu ştim cu ce va fi înlocuită. Ne aflăm într-un interludiu, un purgatoriu între două momente geopolitice. Şi dacă nu ne grăbim, dacă rămînem pe pilot automat, evenimentele din Caucaz din 2008 ne arată că o realitate de facto s-ar putea să înlocuiască modelul euroatlantic, cu o alternativă care nu este deloc favorabilă intereselor occidentale – o finlandizare de facto a spaţiului fost sovietic. Două lucruri s-au întîmplat. Pe de o parte, elitele occidentale au acumulat o oboseală faţă de proiectul lărgirii NATO în spaţiul post-sovietic. Pe de altă parte, avem o administraţie americană care percepe o serie de beneficii strategice din relaţia cu Moscova. Aceste două ingrediente reunite creează o forţă care extinde în mod artificial influenţa şi puterea Rusiei în acest spaţiu, adîncind sentimentul existenţei unui vid de putere. 

Cum i-aţi explica preşedintelui Obama importanţa geopolitică a Europei Centrale şi de Est? De ce să mai investească America în securizarea acestei regiuni, cînd pericolele reale par să provină din altă parte? 

Chiar dacă Europa Centrală nu pare astăzi să mai fie în prim-planul intereselor americane, totuşi istoria ne oferă un avertisment foarte serios. Această bucată de „real estate“, dispusă între Germania şi Rusia, a generat cele mai importante războaie ale secolului XX: două foarte calde şi unul rece. Este un cimitir al secolului XX. Istoric, au existat doar două configuraţii regionale posibile: prima este cea a blocurilor rivale, iar a doua este o zonă-tampon, fragmentată. Ceea ce vedem astăzi este consolidarea unui spaţiu-tampon. Aspectul critic care trebuie înţeles este că, istoric, de fiecare dată cînd aceste state au fost lipsite de garanţiile unui protector din afara regiunii (un „offshore balancer“), rezultatul a fost o invitaţie la agresiune. Umbrela de securitate oferită de SUA în anii ’90 a însemnat şi corectarea uneia dintre cele mai mari erori geopolitice americane din secolul al XX-lea. 

Dar atenţie, nu este o realitate care se perpetuează singură, ci necesită investiţii atente din partea fiecărei generaţii de lideri europeni şi americani. În cele din urmă, spaţiul dintre Germania şi Rusia va rămîne întotdeauna suspendat între două alternative: fie va contribui la stabilitatea globală, fie va fi un focar de instabilitate globală. 

Cum se vede de la Washington emergenţa Chinei? Şi cum putem decripta comportamentul său pe termen mediu, utilizînd o cheie bismarckiană (o putere prudentă, interesată de conservarea statu-quo-ului) sau wilhelmiană (o putere revoluţionară)? 

Ascensiunea Chinei, dar şi opţiunile sale strategice nu pot fi interpretate strict într-un repertoriu bismarckian sau wilhelmian. O putere bismarckiană presupune nu doar că eşti unul dintre pilonii statu-quo-ului, ci şi cel mai important actor. Adevărata esenţă a sistemului bismarckian a fost creată şi revelată după ce Bismarck şi-a îndeplinit obiectivele revizioniste. Abia atunci scopul său a devenit prezervarea statu-quo-ului, inventînd un mecanism genial de „checks and balances“. Nu ne aflăm în acest punct, încă. Dar în acelaşi timp, China nu este nici o putere wilhelmiană, în sensul în care nu dispune încă de o forţă militară capabilă să se proiecteze în afara regiunii. Totuşi, ne aflăm într-un moment foarte delicat în dezvoltarea strategică a Chinei. Criza economică a deschis oportunităţi inimaginabile, mărind influenţa taberei minoritare care argumentează că a venit momentul pentru abandonarea doctrinei Deng Xiaoping a ascensiunii paşnice. Însă în ultimă instanţă, cred că Beijing-ul, dacă va atinge portofoliul tradiţional al unei mari puteri în ascensiune, va urmări un revizionism low cost. Aceasta este cheia pentru a înţelege comportamentul strategic al Chinei, chiar şi o Chină care renunţă la doctrina ascensiunii paşnice. Face asta pentru că a înţeles că fereastra ei de oportunitate, pentru a-şi extinde beneficiile geopolitice, s-a mărit. Însă în ultimă instanţă, Beijing-ul rămîne un actor raţional, care operează în baza unei grile clasice cost-beneficiu. 

În acest sens, China urmăreşte cele mai mari beneficii la cele mai mici costuri posibile, cu alte cuvinte, modificarea statu-quo-ului în favoarea sa, fără însă a provoca în mod direct America. Tocmai de aceea cred că dezbaterea declinistă din SUA este atît de periculoasă. Transmitem fără să vrem Chinei un mesaj care îi maximizează artificial puterea oportunistă. În acelaşi timp, Statele Unite ar trebui să investească într-o prezenţă regională sau o postură de apărare credibilă, care ar semnala şi ar forţa elitele chineze să concluzioneze că nu este în interesul lor să încerce o modificare a statu-quo-ului. În mare parte, totul se reduce la restaurarea credibilităţii strategice ca putere care este capabilă să îşi onoreze angajamentele tradiţionale. Tranziţiile dintre momente geopolitice sînt, prin natura lor, momente tectonice, seismice, predispuse la instabilitate. Din punct de vedere istoric, războaiele dintre marile puteri s-au desfăşurat pe fundalul unor astfel de tranziţii sistemice. De aceea semnalele strategice transmise devin vitale. Dacă America se va comporta ca o putere în declin, chinezii o vor trata în consecinţă, speculînd orice slăbiciune. Cred că astăzi prioritatea pentru America devine aceea de a corecta, o dată pentru totdeauna, insecurităţile perimetrului său estic, pentru ca ulterior să-şi realoce atenţia şi resursele spre gestionarea ascensiunii Chinei, utilizînd o reţetă mixtă. 

Wess Mitchell este preşedintele Center for European Policy Analysis (CEPA), un think tank dedicat studiului tendinţelor geopolitice din Europa Centrală. Interviul a fost realizat cu sprijinul Centrului Cultural American.  

a consemnat Octavian Manea

Mai multe