Un bilanţ al viciilor şi virtuţilor populismelor europene

23 iulie 2007   La porţile occidentului

Populismul este o mişcare politică care îşi caută sprijinul dincolo de sau ignorînd graniţele de dispută dintre formaţiunilor politice deja existente şi o face concentrîndu-se pe persoana unui lider care pretinde că e capabil să rezolve un pachet de probleme considerate anterior imposibil de atins sau indezirabil de abordat. Această definiţie implică următoarele: 1. De vreme ce disputele politice diferă de la o ţară la alta, la fel se întîmplă şi cu trăsăturile populismului. Prin urmare, este mult mai corect să ne referim la populisme, la plural, decît să-l tratăm ca pe un fenomen singular. 2. De vreme ce atenţia este concentrată asupra persoanei liderului său, la fel se întîmplă şi cu reuşita sau efectele mişcării, care depind de calităţile politice ale acelei persoane. 3. De vreme ce tactica populismului este aceea de a combina probleme disparate care au fost minimalizate sau ignorate, la fel şi "ideologia" sa este incoerentă şi inarticulată. De aceea, prin comparaţie cu partidele anterioare, promisiunile şi rezultatele sale par irealizabile sau impredictibile şi, de aceea, puţin probabil să producă rezultate. 4. De vreme ce analizăm aici doar populismul din Europa contemporană, putem presupune că, cel puţin la început, regimul va fi unul liberal-democrat. De aceea, mişcarea politică în discuţie se va concentra pe cîştigarea alegerilor într-un sistem de partide competitiv. Odată definită chestiunea, să-i vedem plusurile şi minusurile. Virtuţile populismelor 1. Populismele slăbesc loialităţile partizane sclerotice şi slăbesc sistemele închise de partide, forţînd intrarea pentru formaţiuni politice noi. 2. Populismele recrutează persoane care erau anterior nişte cetăţeni apatici şi le mobilizează pentru a participa la procesul electoral. 3. Ridicînd probleme politice ignorate de partidele clasice, populismele ajută la reaşezarea mai echitabilă a conflictelor şi aşteptărilor din societate. 4. Populismele înfruntă constrîngerile externe "acceptate" şi pun în discuţie dependenţele existente şi adesea exploatatoare faţă de unele puteri străine. 5. Populismele înlocuiesc programe de partid şi ideologii învechite şi formale cu un apel bazat pe personalitatea liderilor. 6. Populismele exercită "decizionismul", înlocuind neputinţa politică şi mărind aria soluţiilor "posibile din punct de vedere politic". 7. Populismele au nevoie de o permanentă revalidare populară şi sînt în cele din urmă înfrînte la vot, lăsînd în locul lor un sistem de partide revigorat. Viciile populismelor 1. Populismele subminează loialităţile de partid şi posibilitatea de a alege între programe partizane concurente, fără să le înlocuiască cu programe alternative. 2. Populismele recrutează persoane prost informate, care nu au preferinţe consistente şi care caută în politică mai degrabă "emoţionalul" decît elementele de program. 3. Populismele stîrnesc aşteptări care nu pot fi îndeplinite. 4. Populismele folosesc puterile străine pe post de ţapi ispăşitori pentru problemele interne şi slăbesc legăturile externe necesare pentru asigurarea securităţii naţionale. 5. Îndreptînd atenţia dinspre programe către persoane, populismele introduc un element haotic şi oportunist în politică. 6. Populismele pot duce la adoptarea mai rapidă a deciziilor, dar deciziile lor tind să fie prost concepute şi nu iau în considerare efectele pe termen lung. 7. Populismele pot fi capabile să strice funcţionarea mecanismelor democratice, pot cîştiga sprijinul forţelor militare, astfel încît să nu mai poată fi îndepărtate paşnic de la putere. Un bilanţ (provizoriu) Evident, cel mai important este punctul 7, atît pe coloana viciilor, cît şi pe cea a virtuţiilor. Dacă un populist nu poate fi înlocuit democratic, atunci celelalte virtuţi devin irelevante. De aceea, populismul este foarte diferit în ţările cu democraţie liberală faţă de cele cu democraţie incipientă. În democraţiile stabile, cei învinşi în alegeri păstrează o şansă pentru data viitoare, iar un populist nu e capabil să manipuleze forţele militare împotriva oponenţilor. Virtutea populismului de a submina organizaţiile de partid deja existente şi pe liderii lor (punctul nr. 1) este mult mai convingătoare în situaţia în care sistemul politic e dominat de partide închise ce practică alianţe secrete. Legea de Fier a Oligarhiei funcţionează, iar situaţia trebuie să fi devenit evidentă pentru mulţi cetăţeni înainte ca forţa oarbă a populismului să intre în funcţiune. Nu este de ajuns doar faptul că partidele sînt oarecum egale ca forţă şi nu fac decît să se obstrucţioneze reciproc. Invers chiar, unii lideri populişti au fost capabili să creeze organizaţii şi ideologii (sau, mai bine spus, înşiruiri de sloganuri) care au reuşit să reziste şi după înfrîngerea sau moartea lor - a se vedea Peron în Argentina, Haya de la Torre în Peru sau Cardenas în Mexic. Iar aceste formaţiuni nu sînt în mod inevitabil mai incoerente sau mai corupte decît cele cu care au intrat în competiţie. Punctul numărul 2 în ambele coloane (recrutarea unor noi cetăţeni / prost informaţi). Cei care pun accent pe vicii, pretind că noii recruţi sînt prost informaţi şi uşor de manipulat spre o atitudine în mod deschis antidemocratică - fapt ce rămîne nedovedit în practică. Chiar dacă vom credita ideea că susţinătorii populismelor sînt mai puţin educaţi şi mai puţin integraţi pe piaţa muncii decît aceia ai formaţiunilor politice clasice, acesta nu e un motiv pentru a-i împiedica să-şi exercite drepturile de cetăţeni sau să le dispreţuim cererile, considerîndu-le neîntemeiate sau emoţionale. Dacă populismele nu s-ar concentra pe chestiuni anterior ignorate sau marginalizate, atunci n-ar exista. Este funcţia lor definitorie (pe care o împart cu mişcările fasciste), aceea de a "aspira" nemulţumirile din diverse surse şi de a le aduna într-o înşiruire simplificată de sloganuri (punctul nr. 3). Probabilitatea ca aceste cereri să nu poată fi efectiv satisfăcute este poate mai mare decît în cazul promisiunilor făcute de partidele ortodoxe, dar această trăsătură apare în toate democraţiile liberale moderne în cazul partidelor "catch-all" (care adună voturi din toate părţile). Creşterea nerealistă a aşteptărilor cetăţenilor este un produs endemic al politicilor partizane intrate în competiţie, nu un monopol al mişcărilor populiste. Diferenţa este dată de tendinţa de a urma scopuri mult prea ambiţioase fără a lua în considerare costurile şi eventualele consecinţe. "Decizionismul" populismelor (punctul nr. 6) uşurează sarcina de a atinge scopurile vizate, de vreme ce sînt din ce în ce mai puţin controlate de structurile organizaţionale internaţionale sau de personalităţi concurente. În situaţia în care efectele negative - dezechilibru bugetar, inflaţia şi devalorizarea monedei - sînt serioase şi ireversibile, atunci avem încă un element negativ important care trebuie inclus în bilanţul de mai sus. Punctul nr. 4 se concentrează pe relaţiile externe. Multe populisme (dar nu toate) atacă deliberat constrîngerile impuse ţării lor de către puteri străine, alianţe sau alte relaţii de dependenţă. Deplasarea atenţiei opoziţiei de la duşmanii interni la cei externi, via apelul la sentimentul naţionalist, este o tactică clasică de a reuni susţinătorii şi de a izola oponenţii interni, acuzîndu-i de lipsă de patriotism. Întrebarea cheie este dacă aceste conexiuni străine dominante sînt fie mai dispensabile decît par a fi, fie dacă pot fi uşor anulate cînd un guvern "responsabil" (ne-populist) vine la putere. Una e să te încrunţi o vreme la FMI, cu totul altceva este să trecem de la o alianţă militară la rivala ei. Se presupune că liderii populişti iau decizii "mari" şi, făcînd asta, îşi asumă inevitabil riscuri "mari". Combinînd abilitatea de a mobiliza cu aceea de a debloca sisteme politice anterior anchilozate, pot să extindă limitele posibilului din punct de vedere politic şi să îndrepte o situaţie politică pe o direcţie care altfel ar fi fost imposibilă (punctul nr. 6). Totuşi (aceasta este lamentarea tradiţională a economiştilor liberali ortodocşi), liderilor populişti nu le pasă de costuri sau de efectele colaterale (şi în special impactul pe termen lung asupra propriilor susţinători). Rezultatul "clasic" este inflaţia endemică, devalorizarea monedei şi criza economică, urmate de declinul venitului şi/sau al drepturilor salariale al exact aceloraşi grupuri pe care la început le-au privilegiat prin politicile lor. Atunci cînd sînt organizate alegeri, această moştenire este cea care conduce cel mai adesea la înfrîngerea lor finală. O concluzie (provizorie) Populismele au un loc legitim în democraţiile liberale. Unii ar putea spune chiar că sînt inevitabile din perspectivă probabilistică, dată fiind entropia inerentă a acestor regimuri. Ele au propriile virtuţi, ca şi propriile vicii, şi nu este deloc limpede că ultimele prevalează automat. Pentru a-l parafraza pe James Madison, orice efort de a le exclude din competiţie ar fi mai rău decît răul pe care acestea l-ar putea produce. O mişcare populistă va avea o şansă mai bună de a-şi exercita mai degrabă virtuţiile decît viciile atunci cînd se îndeplinesc următoarele condiţii: 1. Cînd democraţia este suficient de bine consolidată prin lege, tradiţie şi, mai ales, în aşteptările cetăţenilor, astfel încît mişcarea nu va fi capabilă să producă schimbări majore în regulile de bază ale sistemului sau să mobilizeze forţele coercitive (armată, poliţie) pentru a-şi conserva ilegal puterea. 2. Cînd adepţii pe care îi mobilizează sînt şi ei dornici să joace după regulile constituţionale existente - oricît de marginalizaţi au fost de acele reguli şi oricît de mult şi-ar dori să le schimbe. 3. Cînd partidele dominante eşuează în a reprezenta interesele importante ale cetăţenilor şi le perpetuează pe cele istorice, care şi-au pierdut sensul. 4. Cînd conducerile acestor partide sînt oligarhice şi nu pot fi înlocuite de politicile partizane interne şi/sau se înţeleg unele cu altele pentru a evita conflictele care îi separă pe susţinătorii lor. 5. Cînd politica se confruntă cu alternative sociale şi economice majore care nu pot fi adoptate sau exploatate adecvat pentru că formaţiunile politice nu pot lua deciziile necesare din cauza intereselor privilegiate şi inflexibile. 6. Cînd multiplele promisiuni ale liderilor populişti sînt transformate măcar pe alocuri în politici publice - oricît de incoerente ar putea fi aceste politici. 7. Cînd aceste politici sînt revocabile la un cost acceptabil sau nu introduc "costuri ascunse" pe care guvernele ulterioare trebuie să le accepte. 8. Cînd contextul internaţional nu este nici polarizat, nici ameninţător şi, ca urmare, puterile externe sînt dornice să tolereze "insubordonarea". 9. Cînd politicile externe se schimbă şi provocările puse hegemonilor de regimurile populiste sînt uşor reversibile sau relativ nesemnificative. 10. Cînd apelurile naţionaliste sînt făcute întregii populaţii şi nu sînt transmise doar anumitor clase sociale, anumitor etnii sau generaţii. 11. Cînd concentrarea pe un singur lider "charismatic" este atenuată de anumite forme de deliberare colectivă şi de responsabilitatea internă în cadrul mişcării populiste. 12. Cînd liderul nu este corupt el însuşi şi (chiar mai greu) cînd acesta este capabil să recunoască corupţia în rîndul propriilor susţinători şi să o îndepărteze. 13. Cînd liderii populişti intră în alegeri "libere şi corecte" şi acceptă să-şi părăsească postul atunci cînd pierd. Trebuie să admit că aceasta este o listă lungă (şi probabil incompletă) a condiţiilor care fac din populism o împrejurare virtuoasă pentru o situaţie politică dată. Unele sînt evident mai importante decît altele. Numărul 13, spre exemplu, este indispensabil. Numărul 12 poate fi aproape imposibil de îndeplinit în întregime. Dar lista nu este închisă. Mai ales dacă sîntem gata să admitem ideea de bază că există loc pentru populisme nu doar "negative", ci şi "pozitive". N. red.: Articolul a fost prezentat la conferinţe şi publicat doar în varianta italiană pînă în acest moment. Îl publicăm cu autorizarea autorului. traducere de Iulia BĂDESCU

Mai multe