Statul pe stil nou

În zadar răposatul preşedinte Mitterrand i-a dat fiicei sale numele lui Mazarin, statul inventat de modernitate şi internaţionalizat de Revoluţia Franceză a sucombat, în ultimă instanţă, fiindcă şi-a negat propria misiune, devenind un instrument de represiune şi de exterminare a propriilor cetăţeni. Şi asta nu doar în cele două ipostaze emblematice pentru nefericitul secol XX – nazism şi comunism –, ci şi în aria postcolonială sau în America Latină, în entităţi statale greu de circumscris uneia sau alteia dintre marile doctrine ucigaşe, dar adesea la fel de nocive pentru propriii cetăţeni, fie că e vorba de extremismul lui Pinochet sau de populismul lui Chávez. 

Acolo unde statul modern tradiţional a supravieţuit acestor dezastre, anume în marile democraţii euroatlantice, el este supus, cel puţin din 1968, unor enorme presiuni atît din partea societăţii civile, cît şi din partea mass-media, care îi contestă esenţa însăşi: legitimitatea exercitării violenţei, fie în exterior, prin război, fie în interior, prin represiune. 

Dacă adăugăm acestor limitări şi pe cele care decurg din globalizarea economiei – incluzînd aici criza economică globală –, care tinde să substituie autorităţii statelor puterea de facto a marilor companii transnaţionale, sîntem confruntaţi cu o realitate pe care statul tradiţional nu ştie şi nu poate să o gestioneze. 

Sigur că e o situaţie plină de riscuri – dar cînd, cu adevărat, va fi existat o situaţie lipsită de riscuri în istoria mai veche sau mai nouă a omenirii? Riscul politic major pe care îl întrevăd acum pretutindeni în aria democraţiilor consolidate este oboseala şi teama cetăţenilor, susceptibili să se lase pe seama unor lideri aşa-zis charismatici. De la Rusia lui Putin pînă la Italia lui Berlusconi, trecînd şi prin România, fireşte, acest risc e cît se poate de prezent. Spaţiul euroatlantic a încheiat victorios Războiul Rece. Democraţiile renăscute în 1989 au izbutit nu doar să se elibereze de dictatură, ci şi să se integreze în spaţiul de libertate al Occidentului. Oricît ar părea de ciudat, încheierea acestor mari proiecte nu a suscitat nici pe departe entuziasme durabile, ci mai degrabă stări de astenie şi confuzie. Istoria dovedeşte că, odată desăvîrşite, marile proiecte generează mari nemulţumiri: realitatea nu seamănă niciodată cu idealurile. 

Există, pe de altă parte, şi o şansă importantă pentru noi formule de asociere – să le zicem postmoderne? – în structuri flexibile. Din acest unghi, principiul european „toţi egali, toţi diferiţi“ poate genera, dacă e bine înţeles şi aplicat, o dinamică a dezvoltării pe care nu ar trebui să o ratăm. Căci, dacă nu cred că viitorul mai poate fi al blocurilor care se visează compacte şi uniforme, monoglote şi monoaxiologice, sper că el poate fi al asocierilor în libertate şi în respectul diversităţii.

Zoe Petre este prof. dr. la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. A fost consiliera preşedintelui Emil Constantinescu.