Socialmente, România nu este aptă pentru UE

20 iulie 2006   La porţile occidentului

Cea mai disputată temă social-politică în România de azi priveşte existenţa clasei mijlocii, locul pe care-l ocupă în structura societăţii noastre şi cine o reprezintă în eşichierul nostru politic. Prima chestiune controversată este dacă o asemenea clasă funcţionează în România, iar cei care au dubii în această privinţă invocă faptul că nici în ţara care a inventat noţiunea, Statele Unite ale Americii, problema nu este complet elucidată. Într-adevăr, ziarul The New York Times a publicat anul trecut o serie de 14 articole cu privire la structura socială a Americii, iar autorii studiilor pun în discuţie însăşi noţiunea de clasă, într-o carte intitulată Class matters (Clasa contează). Deşi noţiunea este generos folosită, capitolul introductiv constată că ea a ocultat o definiţie clasică. În timpul lui Karl Marx, problema era mai simplă, ceea ce i-a permis să o reducă la lupta dintre proletariat şi burghezie şi să prezică sfîrşitul acestei lupte prin superioritatea numerică a proletariatului. Tocmai apariţia clasei mijlocii a dat lovitura de graţie acestei profeţii. Dar ce este, în definitiv, o clasă? Autorii evită şi de astă dată o definiţie, zicînd: "clasa este rang, este trib, este cultură şi gust" şi există o duzină de microclase, în funcţie de ocupaţie şi stil de viaţă. Nu mai putem folosi nici măcar criteriul ţinutei vestimentare, deoarece toată lumea poartă jeans. Desigur, faptul că în America sistemul fiscal permite o ierarhizare precisă a veniturilor înlesneşte o încadrare a limitelor clasei mijlocii, deşi şi aceasta a evoluat de la o perioadă la alta. În perioada postbelică, salariile mari din industria automobilului i-au făcut pe unii sociologi să-i situeze şi pe muncitorii calificaţi în rîndurile middle-class. Dar ce te faci dacă în prezent un şofer de camion de cursă lungă şi un profesor de colegiu primesc drept salariu 65.000 de dolari pe an? Pot ambii să fie consideraţi în aceeaşi clasă? Handicapul social În plan social, România a pornit în decembrie 1989 cu un handicap serios faţă de ţările central-europene. În timp ce în Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia, ca urmare a Primăverii de la Praga şi, respectiv, a reformei lui Kadar şi a valului reformist încurajat de Rakowski, se formase chiar în perioada finală a comunismului un puternic strat social intermediar cu un nivel de viaţă şi de cultură tipic clasei mijlocii (casă în proprietate, automobil, cheltuieli culturale semnificative, vacanţe în străinătate). Deşi din motive ideologice uşor de înţeles statistica oficială ocolea acest fenomen, sociologi occidentali apreciau această clasă mijlocie emergentă la cote de circa 30% din populaţia activă în Cehoslovacia, în Ungaria 20-25%, iar în Polonia 15%. Faţă de tendinţele din ţările central-europene de a introduce mecanisme de piaţă şi chiar forme de economie privată, Nicolae Ceauşescu aplica un etatism dur şi total, care mergea pînă la controlul de stat al tuturor proceselor economice şi sociale, inclusiv reglarea producţiei mici ţărăneşti cu ajutorul miliţiei. Drept rezultat, ponderea unei categorii sociale mai înstărite, exceptînd nomenclatura de partid, reprezenta doar 4-5% din populaţia activă. Studiul Structura socială, coordonator ştiinţific Honorina Cazacu, arăta în 1988 că deţineau un statut superior în societate: după salarii - 1,2% din populaţia activă, după venit - 3,5%; după consum cultural - 5,1%; după confort locuinţă - 24,8%, ţinînd seama că locuinţele erau atribuite de partid. Esenţialmente, ca structură socială, România anului 1989 rămînea devotată tripticului stalinist: două clase, muncitorimea şi ţărănimea, plus o categorie socială, intelectualitatea. Aşa-numita revoluţie din decembrie 1989 nu a schimbat deloc structura socială a ţării, iar 1990 şi 1991 au fost ani de încremenire a structurii sociale. În industrie, forţa de muncă a rămas stabilă, cu foarte mici modificări în jos (4.169.000 în 1980, 4.005.000 în 1990, 3.803.000 în 1991), păstrîndu-se deci 36-37% din populaţia ocupată. Nici în agricultură nu s-au produs schimbări dramatice, procentul oscilînd între 28 şi 30% din populaţia ocupată. Mişcări modeste au avut loc în ramuri mai sensibile la asemenea evenimente: comerţ, hoteluri şi restaurante, bănci şi tranzacţii imobiliare. De fapt, Frontul Salvării Naţionale moştenise baza socială a PCR. Pe muncitorii şi ţăranii manipulaţi de Ceauşescu, FSN i-a curtat şi alintat prin majorări de salarii, introducerea săptămînii de cinci zile lucrătoare, retrocedarea părţilor sociale, cheltuirea rezervei valutare pentru importuri de consum, care i-au şi asigurat victoria electorală din mai 1990: FSN cu 76%, iar Iliescu ca preşedinte cu 85%. Abia în 1991 Guvernul Roman a adoptat o serie de măsuri reformiste aplaudate şi de Opoziţie. Totodată, a fost promulgată Legea Fondului Funciar, o reformă agrară tip secol XIX, care a fărîmiţat la maximum suprafaţa arabilă a ţării şi a devastat infrastructura agriculturii româneşti. Nu insistăm aici asupra acestei greşeli monumentale. Fapt este că această lege 18 şi măsurile menţionate mai înainte au declanşat procesul de dislocare a vechii structuri sociale în România. Alegerile din toamna lui 1992 au marcat faza în care vechile structuri sociale rămîneau dominante, punîndu-şi amprenta asupra politicii Guvernului Văcăroiu (1993-1996). În 1996, victoria electorală a coaliţiei CDR-PD-UDMR şi a preşedintelui Constantinescu a fost salutată euforic ca o "schimbare". În realitate, oferta electorală a coaliţiei de dreapta formula reforma social-economică la modul general abstract, în timp ce promisiunile de ajutor social erau specificate concret, chiar cifric. Pentru această ofertă generoasă cu tentă mai curînd de stînga decît de dreapta, a votat grosul electoratului român. Făceam atunci observaţia că societatea românească nu este pregătită să treacă la capitalism, că românii nu se dau în vînt după capitalism. Adevărul este că, timp de patru decenii, noţiunea de capitalism a fost sistematic demonizată, iar după ’89, majoritatea românilor a cunoscut numai fructele amare ale acestui sistem (şomaj, inflaţie, creşterea preţurilor ş.a.) şi doar o mică parte a populaţiei a gustat fructele dulci ale economiei de piaţă. Anticipam atunci că factorii externi euro-atlantici vor fi aceia care vor determina deplasarea spre dreapta a noii puteri. În practică, în ianuarie 1997 delegaţia Fondului Monetar Internaţional participa direct la elaborarea programului Guvernului Ciorbea. Dar nici Guvernul Ciorbea, nici Guvernul Radu Vasile, care i-a urmat, n-au avut curajul de a trece la o reformă radicală a economiei. Apariţia noilor clase sociale În campania electorală din 1996 se face simţită pentru prima dată prezenţa în societatea noastră a noilor clase sociale. Clasa mijlocie (de ordinul sutelor de mii) şi capitaliştii "făcuţi în cinci ani", cum i-am numit într-una din cărţile mele, colorau o parte a spectrului politic, determinînd afirmări mai cutezătoare ale programelor partidelor politice, oscilaţii semnificative în sînul celor aflaţi la putere, deplasînd spre centru-dreapta punctul de atracţie al mediului politic. Dispunînd de ziare, posturi de radio şi TV, marii capitalişti deveneau un factor important de influenţare a opiniei publice şi a electoratului. Cum a luat naştere la noi clasa mijlocie? Cu forcepsul. Economia de piaţă nu prinde viaţă şi nu poate funcţiona numai cu muncitori şi ţărani. Ea are nevoie de negustori şi intermediari, antreprenori şi patroni, vînzători şi afacerişti. De aceea, formarea acestei clase este vitală şi urgentă. Ea nu poate urma ritmul lent de decenii din Occident. Am fost martorii unei apariţii sociale forţate, abrupte, accelerate, în care scopul scuză mijloacele. Despre modul cum au apărut "miliardarii în cinci ani" am întreprins o cercetare în 1995, ale cărei rezultate le-am publicat în cartea Stîlpii noii puteri în România. Dat fiind că în societatea comunistă acumularea de capital privat era prost văzută şi condamnată de lege, după ’89 clasa capitaliştilor s-a format în principal pe socoteala statului, prin rapt din valorile imobiliare, din fondurile fixe şi chiar din capitalul social al întreprinderilor de stat. Bineînţeles, în primele rînduri ale acestui furt pe scară largă s-au aflat nomenclaturiştii de partid şi securiştii aflaţi în poziţii strategice, care le permiteau să opereze în grabă şi cu mare eficacitate. Lista celor 300 de milionari în dolari, publicată de revista Capital, arată cît de mult s-a dezvoltat acest pol al capitalismului în România. Desigur, perioada 2000-2004, ca gestiune a economiei, este cea mai performantă din perioada postdecembristă. România a cunoscut o creştere economică sănătoasă şi susţinută, inflaţia a scăzut la o singură cifră, iar PIB-ul s-a apropiat sensibil de nivelul anului 1990. Din păcate, aceste realizări nu s-au reflectat în standardul de viaţă al cetăţenilor, iar sărăcia continuă să afecteze un sfert din populaţia ţării. Analizînd rezultatele alegerilor prezidenţiale din 2004, care au şi decis configuraţia politică a noului Guvern, chiar şi noua conducere a PSD consideră că a pierdut bătălia în special din cauza imaginii de partid corupt şi a stilului arogant şi dispreţuitor cu care a tratat societatea românească, toate suprapuse pe acel coeficient de erodare a popularităţii pe care-l acumulează orice partid aflat la putere. În plan social, Adrian Năstase a notat că guvernarea PSD a fost mai benefică pentru noua clasă mijlocie, pentru întreprinzătorii mici şi mijlocii, pentru angajaţii marilor companii, pentru liber-profesionişti, bugetari şi funcţionari cu studii superioare, dar trăgea o concluzie amară că tocmai în acest mediu social votul negativ la adresa PSD a fost mai puternic. În preajma integrării europene Am păşit în faza decisivă a pregătirilor pentru integrarea europeană la 1 ianuarie 2007. Liderii politici şi factorii de opinie analizează măsura în care România face faţă cerinţelor economice, politice şi juridice ale integrării. Dar cum stăm cu cerinţele sociale, cît de adecvată convieţuirii în comunitatea europeană este actuala structură socială a României? Desigur, punctul cu cel mai mare efect social din programul Alianţei PNL-PD a fost incontestabil cota unică de impozitare de 16%, inclusiv reducerea cotei impozitului pe profit de la 25% la 16%. Deşi cota unică este inechitabilă din punct de vedere social, ea este menită în mod evident să stimuleze mediul de afaceri, să scoată la lumină economia subterană şi prin aceasta să atragă şi categoriile sociale care-şi pun speranţe în dinamizarea economiei. Principalul beneficiar al cotei unice a fost mediul de afaceri, în speţă clasa mijlocie şi acel upper-class, constituit din milionarii în dolari. În 2005, companiile româneşti au înregistrat profituri impozabile de 11,3 milioane euro, de două ori mai mult decît în 2004. Profitul net total de 9,5 miliarde euro este un record istoric - cel mai bun an pentru oamenii de afaceri de la revoluţie încoace. Din punct de vedere politic, performanţa este atribuită în special Partidului Naţional Liberal. Un sondaj realizat de Gallup Organization arată că PNL este perceput de 23% dintre subiecţi ca fiind principalul contribuitor la promovarea capitalismului în România. Nu avem în România o ierarhizare socială după venit, aşa cum există în America, dar constatăm că middle-class constituie principala forţă de consum în materie de bunuri durabile, achiziţii de automobile, apartamente şi vile. Vedem şi în această vară iureşul la mare şi la munte al celor din clasa mijlocie, constatăm că tot aceştia susţin piaţa produselor culturale şi artistice, că ei populează seară de seară restaurante în care un tacîm costă o treime din salariul mediu pe ţară. Ce loc ocupă această clasă mijlocie în structura de clasă a societăţii româneşti? Conform datelor furnizate de Ancheta Bugetelor de Familie (ABF), în anul 2004 veniturile disponibile ale celor mai "bogaţi" 20% dintre locuitorii României erau de 4,8 ori mai mari decît veniturile de care dispuneau cei mai "săraci" 20% dintre români. Pe scurt, cei mai bogaţi dispuneau de 39% din totalul veniturilor disponibile, iar cei mai săraci de numai 8%. Dr. Maria Molnar, cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Naţională, consideră că această informaţie ştiinţifică evidenţiază un proces de polarizare în distribuţia veniturilor, atestat de scăderea în perioada 2000-2003 faţă de 1995 a ponderii populaţiei aflate în zona centrală a distribuţiei. După părerea mea, este vorba de o polarizare moderată, dar nu oligarhică, compasul dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci fiind mult mai mic decît în capitalismul de tip latino-american. În genere, configuraţia structurii sociale a suferit o profundă transformare. Faţă de 1990, numărul muncitorilor industriali scădea în 2003 cu aproape două milioane (4.005.000 în 1990), reprezentînd doar 27% din populaţia ocupată (36-37% în 1990). Clasa muncitoare se află în plin declin, trece printr-un proces acut de diferenţiere, şi-a pierdut poziţia politică şi prestigiul social, nici un muncitor nu mai figurează în Guvern. Ţărănimea s-a scindat conform caracterului şi dimensiunii proprietăţii. Au crescut serviciile, care ocupă circa o pătrime din populaţia ocupată, semn evident al subdezvoltării, deoarece în ţările occidentale serviciile ocupă 60-70% din populaţia ocupată. Din punct de vedere social, ne confruntăm, la 1 ianuarie 2007, cu două handicapuri majore în procesul integrării: sărăcia şi aglomerarea în mediul rural a 46-47% din populaţia ţării. Sărăcia a fost şi rămîne problema socială cea mai gravă a României. Potrivit unui studiu de expertiză al Băncii Mondiale, rata sărăciei a crescut de la 25,4% în 1995, la 35,9% în 2000, după care a început să scadă, coborînd în 2003 sub nivelul din 1995 şi afectînd în 2003 viaţa unui sfert din populaţia României (25,1%). Incidenţa sărăciei este de aproape trei ori mai mare în mediul rural decît în mediul urban. Din nenorocire, sărăcia este agravată de a doua problemă menţionată mai sus, şi anume faptul că 46-47% din populaţia ţării s-a îmbulzit în mediul rural. Este un record negativ, deoarece în statele membre ale UE procentul populaţiei rurale se limitează la 5, maximum 10% din populaţie. Agricultura, chiar dacă programele de arendare şi comasare a terenurilor agricole vor duce la exploatări mai largi, capabile să producă pentru piaţă, nu poate rezolva problema concentrării la sate a milioanelor de români supranumerari. Vor fi necesare proiecte de creare a unor întreprinderi mici şi mijlocii cu caracter industrial în stare să absoarbă această imensă forţă de muncă disponibilă. Aici este miezul saltului de la subdezvoltare la societatea dezvoltată pe care trebuie să-l facă România pentru a se "europeniza". Aici este problema nr. 1 a României după 1 ianuarie 2007.

Mai multe