Sînt un memorial al renaşterii, CLAR?

20 aprilie 2006   La porţile occidentului

Succinta prezentare a Bucureştiului în Le Petit Larousse 2005 este însoţită de o unică fotografie, a comunismului românesc scatofag, ce a prins şi chip de arhitectură în "Casa Poporului" - "Palatul Parlamentului". Culmea, "Căsoaia", simbolul deopotrivă al distrugerii şi dictaturii, născută cu condiţia abluţiunii brutale de text şi ţesut urban semnificative pentru Bucureşti, a devenit în mod pervers emblematică tocmai pentru victima sa, Oraşul. Despre fantomele re-semantizate ale trecutului comunist, ale cărui dejecţii încă cristalizează în real şi hărţile mentale, încerc a glosa aici, cu pretextul numitului "Memorial al Renaşterii", paradigma second-hand ce perverteşte unicul lucru rămas deasupra revoluţiei confiscate - idealul libertăţii. Legenda bilingvă la "monument" e un prim semn că pînă şi autorul are o firească îndoială legată de "citirea" ansamblului, compus din "piramida izbînzii", "zidul amintirii", "calea biruinţei" şi "piaţa reculegerii". Le luăm pe rînd. "Piramida izbînzii" este un "organ" degradat genetic. Atributele şi invarianţii denotativi ai Piramidei ca arhetip s-au cristalizat în Egiptul antic, iar conotaţiile, legate de gradul de împlinire a arhitecturii, traducînd în formă pură religie, politică, filosofie, dau seamă de haloul de semnificaţii transmise peste timp, odată ce arhetipul devenit paradigmatic s-a re-semantizat. Iată decalogul "Piramidei izbînzii" ca ipostază a arhetipului degradat genetic. 1) "Piramida" e disproporţionată, şubredă, cu aspect de scobitoare. 2) E placată cu marmură albă, lucioasă, fără nici o legătură cu setul de texturi caracterizînd istoria arhitecturii româneşti, nu una de "marmură", ci de lemn, de piatră, de cărămidă. 3) E supradimensionată, depăşind scara umană la care, cu puţine excepţii, s-a făcut istoria arhitecturii româneşti. 4) "Piramida" nu are vîrf! E ca un ac bont, ca un cuţit care nu taie, îşi neagă însuşi rostul de a zgîria cerul şi infinitul. 5) "Piramida" e virusată: i se relevă destinaţia de "ţeapă" la propriu şi la figurat, prin înfigerea într-un fel de testicul de android pe post de coroană de spini a lui Isus, i se lipeşte o emblemă de bronz ce aduce a rahat strivit pe trotuar şi i se dă şi scara, printr-o compoziţie de figuri informe înţepenite, de sorginte pseudo-futuristă (dar încercaţi a compara lucrarea lui Boccioni din 1913, Formele unice ale continuităţii în spaţiu", cu grupul de păpuşi voodoo avortate pe post de revoluţionari încercînd a justifica piramida). 6) Piramida "izbînzii" dă un sentiment de agresivitate rea din punct de vedere estetic. 7) "Piramida" stă pe un pricăjit pseudo-scut de marmură cu vine gri, parcă tumefiat, disproporţionat, spart cu-n dren de bolovani de rîu, fără nici o treabă nici cu marmura, nici cu ansamblul. 8) Alăturarea marmurei gri-murdar a soclului cu aleea de lemn e complet nefericită (e ca şi cînd ai lambrisa cu scînduri de brad lăcuite un perete placat cu marmură: aiurea, nefiresc, inestetic). 9) Privirea "Piramidei" e exerciţiu greu pe soare, datorită reflectării puternice a luminii pe marmura albă, lucioasă; parcă spune: "priviţi-mă pe vreme tristă" (cînd Meier şi-a vrut Muzeul Getty din Los Angeles complet alb, Trustul Getty a fost dat în judecată de proprietarii caselor de pe dealurile Bel Air-ul vecin, pentru potenţialul inconfort generat de reflectarea soarelui, şi a pierdut). 10) Numele e nepotrivit: "izbîndă" provine din termenul slav vechi "izbondon", iar "revoluţia" s-a-ntîmplat ca reacţie violentă faţă de comunismul adus din spaţiul slav rusesc. S-or găsi şi sinonime provenind din latină! Recursul lui Ghilduş la Piramidă se face datorită haloului de semnificaţii şi referentului arhetipului impregnat în conştiinţa destinatarului dar, prin disfuncţiile şi inabilităţile sale, ea se înscrie în registrele anormalului şi patologicului, devenind "piramida îzbînzii" post-modernismului vernacular, ce dă cep rezervorului de prestigiu şi semnificaţie al formei validate istoric, pentru a "trăi" şi ea legitim, la intersecţie-n trafic, fecundată de autor cu obligaţia de a semnifica, dar golită de sens."Piaţa reculegerii" este suportul "piramidei". 1) Nu e o "piaţă". Un soclu nu-i o piaţă! O circulaţie în jurul unui soclu nu-i o piaţă! Ne aflăm astfel în curioasa situaţie că monumentul amplasat într-o pseudo-Piaţă, să stea într-o "piaţă" în Piaţa pieţei. 2) Un loc ce pare mai mult o centrifugă de maşină de spălat în plin trafic centrifug de centru de Bucureşti, cu viaţa diurnă marcată de mişcare şi poluare permanente nu este propriu reculegerii. Ca să fie şi mai clar, autorul îşi separă "piaţa" cu un Zid! Tocmai de singura şansă de contact cu spaţiul verde şi fără trafic. "Zidul amintirii" este chiar un zid, o pseudo-Cortină de Fier! - ce a separat un Oraş şi două lumi şi pentru a cărui demolare din realitate şi virtual au murit oameni, un zid ce a închis complice disidenţii, un zid separînd "elita" nomenclaturisto-securistă de restul lumii... E posibil ca amintirea eroilor rezistenţei şi luptelor împotriva dejecţiilor cu chip de ideologie comunistă să fie păstrată pe un zid? (La Berlin, amintirea morţilor pentru libertatea de după zid vieţuieşte lîngă Reichstag prin numele şablate pe panouri de sticlă, prezenţe aproape îngereşti în starea transparenţei ce separă spaţiul neseparîndu-l: vezi Dincolo prin numele lor... a avut sens jertfa lor...) "Calea biruinţei" e mai curînd "drumul spre graniţă": să fie traseul pornind de la liniştea spaţiului verde la gălăgia capătului insulei urbane din plin trafic!, trecînd prin trepanaţia din zid cu aspect de vamă, de unde doar bariera şi soldaţii "roşii" lipsesc, şi avînd drept cap de perspectivă "ţeapa" albă, un traseu iniţiatic spre idealul libertăţii? Pe cît de nefiresc vieţuiesc buştenii fîşiei centrale (amintind de pavimentul vechi al Căii Victoriei) cu elementele masive de mobilier urban de marmură glacială, pe atît de nefiresc trăieşte această pseudo-cale a biruinţei în ansamblul sincopat al formelor fără fond şi "textului" fără conţinut al "memorialului". Culmea, şi termenul "biruinţă" provine tot dintr-un termen străin, ne-latin, din maghiarul "birni". Patetic triumfalist, agresiv, revendicîndu-se din spaţiul sovietic şi nu din substanţa istoriei culturii, artelor şi arhitecturii româneşti şi idealurilor neconfiscate ale revoluţiei, amplasat într-un spaţiu impropriu în Piaţa Palatului, realizat din materiale netradiţionale şi improprii contextului românesc, în afara scării umane, într-o simbolistică paseistă si retrogradă, simbolic inaugurat chiar de un actor al "revoluţiei", fost mare comunist şi de 3 x preşedinte, ansamblul nu poate fi nici monument şi nici memorial pentru nimic. Comparaţi bunul-simt şi tristeţea crucilor de piatră de la Universitate cu ansamblul acesta străin implantat pe trupul Bucureştiului, pentru a înţelege unde în fapt stă marea amintire a tristeţii. Poate că altceva mult mai potrivit şi mai contemporan atît cu tradiţia cît şi cu avangarda am fi avut acolo dacă se organiza un concurs pe bune, cu jurizare credibilă şi participaţionism al opiniei publice, aşa cum se petrece în toată lumea civilizată şi onestă cu istoria (priviţi dezbaterile iscate de CE va înlocui Gemenii în situl WTC din New York, pentru a avea o lecţie de participaţionism şi profesionalism în luarea deciziilor la nivel urban în context american). Poate că nu s-ar fi cheltuit bani extrem de mulţi şi energii în van şi n-ar fi apărut cu imensă uşurinţă această eroare-oroare ce nu poate fi corectată decît printr-o operaţie de amputare simbolică. Cu scuze! Săracii morţi ai "revoluţiei" române, celebraţi în grila de lectură post-comunistă, neo-sovietică, de ansamblul-produs handicapat al actului sexual neprotejat între impostura prezentului şi fantoma trecutului, faţă de care şi "strada" vorbeşte edificator prin cele cîteva şabloane-graffiti emblematic apărute pe clădirile din imediata sa vecinătate, realizate de anonimi talentaţi şi care cu sinceritate cristalizează feed-back-ul opiniei publice: Il est-ce que c'est?

Mai multe