Sfîrşitul republicii intelectualilor

Istoria succesului Republicii Federale poate fi rezumată în cîteva idei principale. Una dintre ele afirmă că după 1945 Germania a devenit o republică a intelectualilor. În trecut elitele intelectuale germane au cultivat rezervele pentru modelul occidental al democraţiei. Şcolile germane şi Universităţile germane erau considerate de toată lumea drept modele de urmat. În Republica Federală, educaţia a devenit un drept cetăţenesc; şcolile şi universităţile au început să se dezvolte ajungînd, aşa cum avea să spună Willy Brandt, adevărate şcoli ale naţiunii. Supuşii educaţi s-au transformat în cetăţeni învăţaţi. Istoria Republicii Federale este şi istoria succesului şcolilor ei, a şcolilor ei profesionale şi a universităţilor ei. Această istorie s-a scris împotriva unor tradiţii germane adînc înrădăcinate. Pe vremea "Imperiului Interior", în perioada clasicismului german, premergător cu aproape o sută de ani fondării Reichului, învăţămîntul era privit ca un înlocuitor al politicii. Emigranţii reveniţi în Germania după căderea regimului nazist au aflat cît de vie a rămas această tradiţie. Ei au nimerit într-o perioadă a setei de învăţătură şi a scîrbei de politică - mentalitate care era privită în ţara gînditorilor şi a poeţilor cu multă îngăduinţă. Theodor W. Adorno povesteşte într-o scrisoare către Thomas Mann că studenţii săi nu au vrut să părăsească sala de seminar pînă cînd nu au înţeles un pasaj dificil din Kant. S-au refugiat în logică şi metafizică pentru că nu-i interesa politica. Adorno a vorbit despre renaştera culturii germane şi despre sfîrşitul Germaniei ca subiect politic. A promova politici de educaţie nu era de la sine înţeles în Germania. Educaţia izvora, aşa cum a scris Wilhelm von Humboldt, "din lăuntrul fiinţei"; din afara ei, ea nu putea fi decît promovată, nu şi scoasă în evidenţă. În mod paradoxal, tocmai unul dintre fondatorii Universităţii Berlin a stabilit antinomia între interioritate şi distanţă instituţională. Numai în Germania se poate înţelege de ce adevărata educaţie este învăţămîntul. Vecinii noştri, care nu cunosc cuvîntul "educaţie", habar nu au despre ce vorbim. A tinde spre educaţia ideală ţine de tradiţia germană; practica educaţională este instituţionalizată. Patosul formator şi realitatea educaţională sînt divergente. În perioada în care sălile de curs erau goale, această dualitate era şi mai evidentă. Ea a făcut ca în zilele de sărbătoare şcolile şi universităţile să fie împodobite cu ghirlande, iar în viaţa cotidiană să se afle în permanenţă sub presiunea eficienţei şi a adaptării, astfel încît orice şcoală devine o şcoală profesională şi orice institut de cercetare se transformă într-o întreprindere economică. A constrînge la eficienţă instituţiile de învăţămînt nu e, în principiu, o greşeală. Este cu atît mai permis cu cît în Germania şansele pentru o viaţă îmbelşugată corespund cu calificarea dobîndită. Cei calificaţi sînt daţi afară mai rar, cîştigă mai mult, se îmbolnăvesc mai puţin des decît cei fără carte, trăiesc mai mult şi pot oferi urmaşilor şanse mai mari la educaţie. Din raţiuni de dreptate socială, politicile ar trebui să permită accesul unui număr cît mai mare de cetăţeni la nivelurile de excelenţă educaţională. În societatea ştiinţifică, lărgirea orizontului de calificări nu este o opţiune liberă: pentru statele industriale dezvoltate e o necesitate. Politica de austeritate, care a afectat, de decenii, mai ales universităţile din Republica Federală, dobîndeşte o trăsătură sinucigaşă. Nu este însă suficient să dai mai mulţi bani universităţilor. Este cazul să se pună capăt concurenţei pentru finanţare, căreia politica de austeritate i-a adus o nemeritată legitimitate în sectorul educaţional. Este vorba despre concurenţa pentru finanţare între politica socială şi politica educaţională: cum poate un student să ceară mai mulţi bani dacă chiriaşului îi merge prost? Măsurile economice din domeniul educaţiei pot fi corelate cu cheltuielile mari din domeniul politicilor sociale. Această concurenţă pentru finanţare, care se îndreaptă în mod tradiţional spre sectorul educaţional, nu este o regulă pentru Europa. Statele scandinave alimentează în aceeaşi măsură sectoarele Social şi Educaţional. În Marea Britanie, cele două sectoare sînt strîns legate şi includ şi Sănătatea. Concepte-cheie ale unor sectoare politice distincte ca social policy, education şi social security sînt gîndite laolaltă. În patosul educaţional din Germania, pe care politicienii îl cultivă acum mai abitir decît profesorii, rezidă însă, în aceeaşi măsură, atît de multă ţîfnă a autonomiei şi atît scepticism faţă de instituţii încît cuvîntul "educaţie" tinde să se disocieze tot mai mult de orice l-ar putea pune în relaţie cu "politica socială". Încă mai asociem politica socială cu politica de securitate socială din perioada Bismark. Politica socială se orientează spre chiriaşi şi bolnavi, nu spre elevi şi studenţi. În Germania, unde "educaţia" este un termen cu încărcătură emoţională, interesele educaţionale nu prea au trecere în sfera politică. Aici politica socială este strict delimitată de politica educaţională, dacă nu chiar promovată împotriva celei din urmă: prin ea se arată că în Germania sînt preferaţi bătrînii în defavoarea tinerilor. Sîntem o ţară care ţine la trecutul ei. Avem urgent nevoie de o politică educaţională - construită pe calapodul unei politici inteligente de sănătate - care să investească puternic în prevenire, pentru a scădea costurile terapiei. O ţară care reduce la minimum cheltuielile pentru Învăţămînt îşi pierde flexibilitatea şi puterea de inovaţie şi îşi pune în pericol viitorul. Decenii la rînd, universităţile din Republica Federală au tînjit după mai multă autonomie. După o autonomie care să presupună mai puţine controale financiare, mai puţine evaluări de performanţă şi - bineînţeles - taxe de studiu. Această autonomie a fost acordată pe nedrept universităţilor la vremea unei relative bunăstări. Acum, cînd nu-şi mai pot organiza decît declinul definitiv, universităţilor li se permite un grad şi mai mare de autonomie. Patosul pentru educaţie s-a transformat în cinism. El anunţă sfîrşitul republicii intelectualilor şi reconfigurează un punct nodal al Germaniei Federale. (articol preluat din Süddeutsche Zeitung)