Revoluție de un portocaliu palid " la Chișinău
Rezultatele alegerilor legislative din 5 aprilie 2009 au fost de aşa natură încît, simultan, puteau mulţumi şi nemulţumi pe toată lumea. Cine ar fi bănuit în seara acelei zile, cînd s-au prezentat primele exit poll-uri, că Republica Moldova va ajunge pe breaking news la marile agenţii de presă (unde nu a mai fost de la începutul anilor ’90)? Nu-i un paradox: tocmai această ubicuitate a binelui şi răului e caracteristică pentru ce se întîmplă, (geo)politic şi social, în (şi cu) Republica Moldova. Partidul Comuniştilor a obţinut victoria, cu 49,48% din voturi şi cu un loc mai puţin decît era necesar în Parlament, pentru a impune viitorul preşedinte (60 de mandate, în loc de 61). Aceasta era vestea rea pentru tabăra pro-europeană (şi parţial pro-românească). Vestea bună era, totuşi, că trei partide de opoziţie (Partidul Liberal: 13,14% voturi " 15 mandate; Partidul Liberal Democrat: 12,43% "15; Alianţa Moldova Noastră: 9,77% " 11) au intrat în Parlament " unde, teoretic, au 41 de locuri, dacă aparenta concordie dintre liderii lor nu se va sparge (cum s-a mai întîmplat în istoria opoziţiei locale), după inaugurarea sesiunii parlamentare. Facebook & Twitter versus poliţia Noaptea de 5-6 aprilie 2009 a fost una agitată la Chişinău: asociaţii şi ONG-uri au lansat în blogosferă ideea unor manifestaţii de protest faţă de cea de-a treia victorie consecutivă a comuniştilor. Reţineţi rolul major jucat de Internet şi telefonia mobilă în realizarea acestei fibrilaţii protestatare " Owen Matthews, corespondentul Newsweek la Moscova, are dreptate subliniind impactul reţelelor gen Facebook sau Twitter în acea noapte şi următoarea (O. M., "Fading to Black", în Newsweek, 20 aprilie 2009). Acest entuziasm explică acumularea de participanţi (şi, în parte, radicalizarea cererilor) la mitingul (de doliu naţional " după formula opoziţiei) care a început în Piaţa Marii Adunări Naţionale spre sfîrşitul dimineţii de 6 aprilie. Aici, Vlad Filat, Dorin Chirtoacă şi Serafim Urechean (liderii opoziţiei) au pus sub semnul dubiului rezultatele alegerilor " firesc, date fiind disfuncţionalităţile în organizare şi seria de incorectitudini semnalate în secţii. Totodată, ei şi alţi lideri i-au chemat pe participanţi la o continuare a protestului, a doua zi, pe 7 aprilie. Dar este, din păcate, probabil ca în cursul acelei nopţi de 6 spre 7 aprilie sistemul Voronin să-şi fi pus la punct propriul plan de contraatac " nu în sensul pacificării manifestaţiei, ci în sensul redirecţionării ei, astfel încît tulburările să conducă la o victimizare a puterii. A doua zi (marţi, 7 aprilie), cel puţin două curente de acţiune se intersectau în acest protest: (i) unul legat de legenda Pieţei Universităţii ’90 din Bucureşti; faptul că, în 2002 sau în 2009, studenţii din Chişinău au cîntat fără ezitare "Imnul golanilor", în lupta lor cu sistemul voroninian, nu-i o întîmplare. Al doilea curent, complementar, (ii) miza pe legenda est-europeană a revoluţiilor colorate, de rezonanţă în opoziţiile din statele post-sovietice. Ulterior, vicepreşedintele Dumei ruse, Serghei Markov, avea să spună: "şla Chişinăuţ e o încercare de înfăptuire a unei lovituri de stat portocalii". "Revoluţie" sau "lovitură de stat" " nuanţa depinde de tabăra dinspre care vine aprecierea. Dar în privinţa culorii toată lumea e de acord. Pe acest fond, manifestaţia din 7 aprilie a început paşnic şi treptat a adunat în Piaţa MAN cca 30.000 de participanţi. Rapid, situaţia a scăpat de sub control, cu atît mai mult cu cît nici un partid anume nu organizase protestele. Primele obiecte aruncate în clădirile oficiale din piaţă au fost ouăle; curînd au apărut pietrele. Pe fondul unei pasivităţi inexplicabile a poliţiei (premeditată?), unii protestatari " cîteva zeci " au trecut la devastarea Parlamentului şi a sediului Preşedinţiei (în care au intrat uşor, după ora 14). Ciocnirile cu jandarmii (puţini şi total nepregătiţi) au degenerat, iar după-amiază Parlamentul a fost incendiat " şi pompierii vor interveni agale. Repetat, liderii opoziţiei au cerut calmarea spiritelor " şi tot ei au acreditat, în 7 aprilie, ideea existenţei unor provocatori în piaţă. În tot acest timp, televiziunile şi posturile de radio apropiate puterii şi-au urmat programul obişnuit şi au prezentat numai varianta guvernamentală asupra evenimentelor. Provocatorul de serviciu: România Faptul că manifestanţii au arborat steagul UE şi cel românesc pe clădirea Parlamentului avea să canalizeze reacţia oficialităţilor: din 7 aprilie, Vl. Voronin şi preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, au glosat consistent pe tema amestecului României (ca agent provocator) în aceste "atentate la simbolurile de stat" şi "încercare de lovitură de stat". Ambasadorilor acreditaţi la Chişinău, Voronin le va spune că "din România au venit patru autobuze cu tineri" contestatari. Mesajele de implicare a României au fost preluate, ca ecou, de parlamentari din Duma Rusiei, care (pe 7, 8 şi 9 aprilie) se vor exprima identic. În cursul serii de 7 aprilie, preşedintele Voronin a fost sunat de preşedintele rus Medvedev " care şi-a exprimat preocuparea (!) şi a făcut apel "la reglementarea paşnică şi rapidă a situaţiei" (depeşă AFP, seara de 7 aprilie a.c.). Rezultatele s-au văzut. În 7 şi 8 aprilie, sute de persoane (majoritatea, studenţi aflaţi la studii în România) au fost întoarse de la graniţă. În seara de 7 aprilie, grănicerii moldoveni au informat (verbal!) autorităţile române că vămile din judeţele Iaşi, Vaslui şi Galaţi sînt închise. În paralel, poliţia şi jandarmeria au intervenit în forţă: 193 de tineri (majoritatea studenţi), dintre care 8 minori, au fost reţinuţi în acea noapte (şi alţii pînă la cca 300 în următoarea zi). Tinerii au fost ridicaţi din stradă de persoane îmbrăcate civil (!), iar anchetele au fost extrem de dure. Media independentă vorbeşte despre doi morţi identificaţi (sau trei, după alte surse). Violenţele n-au ocolit jurnaliştii locali (v. cazul Nataliei Morar), iar jurnaliştii din România au fost expulzaţi. Una dintre enigmele acestei crize rămîne prezenţa în perimetru a mai multor maşini cu număr de înmatriculare dublu (de Chişinău şi de Tiraspol) " ceea ce ar conduce la ideea implicării unor structuri din Transnistria în aceste tulburări. În cursul dimineţii de 8 aprilie, agenţia Ria Novosti anunţa, citîndu-l pe Vl. Voronin, că ambasadorului României la Chişinău, Filip Teodorescu, i s-a cerut să părăsească în 24 de ore teritoriul R. Moldova. Ministerul de Externe local detalia ulterior că statutul de persona non grata se extindea şi asupra consilierului diplomatic Ion Gaborean. Într-o declaraţie de presă, Vl. Voronin argumenta: "România e implicată în toate aceste procese, însă răbdarea are limitele ei. (...) Revoltele au fost planificate şi plătite de sponsori. Unul dintre ei, omul de afaceri Gabriel Stati a fugit, temîndu-se de urmări". Dar tot Voronin preciza, suspect de optimist, că "relaţiile cu România nu vor fi afectate. Republica Moldova este deschisă în continuare pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale" (!). Ca paşi (?) în direcţia acestei "dezvoltări", regimul Voronin a trecut pe 8 aprilie la (re)introducerea regimului de vize pentru cetăţenii români (la preţul de 35 de euro/viză). Comisia Europeană s-a autosesizat: R. Moldova încălca flagrant acordul (în vigoare) privind facilitarea liberei circulaţii pentru cetăţenii UE (y compris români). Pe 9 aprilie, oficialii UE au cerut R. Moldova să ia măsuri concrete pentru normalizarea relaţiilor cu Bucureştiul. Ecoul acestor sugestii este cvasi-nul. Chişinăul nu e impresionat de mesajele bruxelles-eze. În lipsa unei dorinţe reale a regimului Voronin de a se apropia de UE, Bruxelles-ul sau Bucureştiul au puţine pîrghii prin care să influenţeze normalizarea comportamentului politic al R. Moldova. Un risc pentru România, un test pentru Occident În cursul dimineţii de 10 aprilie a.c., într-o discuţie cu ministrul român de Externe, l-am întrebat dacă există riscul ca parteneri ai noştri din UE sau NATO să creadă fie şi fragmente din retorica lui Voronin referitoare la amestecul ilicit al României în evenimentele de la Chişinău. Cum mă temeam, dl Diaconescu a confirmat. În opinia mea, aceasta este principala provocare apărută în faţa României, după criza de la Chişinău. Bucureştiul nu trebuie să fie preocupat de soarta sistemului Voronin. Pe termen mediu, acesta va pierde oricum " istoria recentă a tuturor regimurilor post-comuniste europene arată că, odată pierdut sprijinul tineretului, urmează scadenţa politică. Deci, ceasul ticăie pentru sistemul Voronin. În schimb, România trebuie să fie preocupată de ecoul pe care criza de la Chişinău l-a avut la Moscova. Deputaţii ruşi au preluat din mers teza voroniniană a amestecului românesc (şi occidental) în cele petrecute în Piaţa MAN. Pe fondul relaţiilor mai curînd reci româno-ruse, inculparea României nu trebuie să surprindă. Dar este de datoria noastră (ca şi a lui Voronin!) să ne întrebăm de ce (aproape) aceiaşi membri ai Dumei ruse care luau apărarea Transnistriei în raport cu R. Moldova, acum au sărit în apărarea R. Moldova în raport cu România! Şi, mai ales, România trebuie să fie atentă ca aceste mesaje să nu-şi găsească creduli în rîndul ţărilor membre UE & NATO. Aceste acuze, reluate periodic " cu o amploare sporită prin poziţionarea Rusiei în spatele regimului de la Chişinău " ne pot aduce reale daune de credibilitate în viitorul apropiat. Acest demers românesc de insistare pe propria versiune este cu atît mai legitim cu cît reacţia UE, în cazul acestei crize, a fost modestă (s-ar putea găsi şi alţi termeni: The Economist o numeşte ca fiind "fără coloană vertebrală" " "Protests in Moldova and Georgia. Street scenes", în The Economist, 18 aprilie 2009). Această "modestie" era previzibilă: pe 7 mai a.c., la Praga urmează să fie lansată politica estică a Uniunii Europene, drept care un conflict cu autorităţile R. Moldova era neindicat pentru Bruxelles. Nu-i exclus ca şi sistemul Voronin să fi mizat pe acest lucru. Oricum, va fi în avantajul României dacă, pentru prima dată în scurta sa istorie de membru al UE, ea nu ar mai prelua mimetic mesaje de la Bruxelles, ci ar persevera în a-i sugera Bruxelles-ului care-i interpretarea apropiată de realitate a celor ce se petrec în Republica Moldova. Mingea este în terenul nostru. (fragmente din volumul Geopolitica Matrioşkăi. Rusia post-sovietică în noua ordine mondială, ce va apărea în iunie la Editura Curtea Veche)