Revenirea democraţilor în SUA

Lumea întreagă este atentă la campania electorală din SUA, care va conduce la alegerea celui mai puternic om al planetei. După dublul mandat al Administraţiei republicane în acest deceniu, cu multe controverse şi eşecuri în politica externă, este foarte probabil ca democraţii să revină la Casa Albă. O asemenea schimbare ar aduce modificări în filozofia politicii economice de peste Ocean şi ar trebui să relanseze America în relaţiile internaţionale, în condiţiile în care campaniile militare din Irak şi Afganistan sînt în dificultate extremă şi imaginea SUA în lume a avut de suferit. O alternanţă de putere prezidenţială şi schimbarea în configuraţia Congresului în favoarea democraţilor trebuie văzute dintr-o perspectivă mai amplă decît cea tradiţională; mă refer la planul dinamicii ideilor politice, al impactului lor în viaţa economică şi socială, raportul cu evoluţii în structuri sociale şi relaţiile între grupuri etnice. Aşa cum putem vorbi despre cicluri lungi/seculare în mersul societăţii (aşa-numitele cicluri Kondratiev, care au fost utilizate şi de Joseph Schumpeter în analizele sale) şi care îşi au originea, mai cu seamă, în schimbări tehnologice extraordinare, tot astfel putem identifica evoluţii ciclice în dinamica paradigmelor în viaţa politică. F. D. Roosevelt a însemnat nu numai un răspuns foarte pragmatic la efectele Marii Depresiuni din perioada 1929-1933, dar şi trecerea la o politică publică viguroasă în materie de lucrări publice, de bunuri publice în general. Într-un fel, economia de război a Americii (dintre anii 1941-1945) a însemnat nu numai o intervenţie puternică a statului în economie, dar şi crearea premiselor pentru diminuarea inegalităţilor economice din societatea americană. Administraţiile Kennedy şi Johnson au favorizat, prin măsurile adoptate, dezvoltarea clasei mijlocii, o viziune a "şanselor egale" (equal opportunities), în timp ce Administraţia Eisenhower (republicană!) a dus o politică bugetară de sorginte keynesistă în condiţiile războiului rece. În acele decenii s-au pus bazele a ceea ce a fost numit capitalism popular, ilustrat şi de deţinerea de acţiuni la firme listate la burse, de către milioane de cetăţeni americani. Tot în acele timpuri, emanciparea femeilor a luat avînt extraordinar (în contextual politicii între sexe/gender politics) şi lupta afro-americanilor pentru desegregare a înregistrat paşi decisivi. Pendulul a început să se mişte invers pe plan economic, în deceniul opt al secolului trecut. Pe de o parte, efecte ale cheltuielilor mari generate de războiul din Vietnam s-au facut simţite prin inflaţie în creştere substanţială (ce depăşise două cifre în momentul numirii lui Paul Volcker la cîrma Fed-ului), ceea ce a adus în prim-plan "monetarismul", ca paradigmă alternativă la activismul bugetar şi monetar al democraţilor. În plus, teze conservatoare, ce chestionau natura progresistă a liberalismului democrat (precum discriminarea pozitivă), au început să cîştige teren. Căderea comunismului a impulsionat tezele neoliberale (în accepţia europeană), care au fost propovăduite către toate azimuturile. Şi organisme financiare internaţionale au fost angrenate în vălul expansiunii neoliberalismului cu precepte-cheie: privatizare deplină, liberalizare totală (de preţuri şi de pieţe), deschidere spre exterior. S-a vorbit chiar de "sfîrşitul istoriei" (Francis Fukuyama), de posibilitatea exportului de "democraţie" peste tot (deşi aici am avut mai degrabă un demers bipartizan) - de un nou val de democraţie, ca să folosesc terminologia huntingtoniană. Ce vedem însă în anii din urmă sînt infirmări ale tezelor supersimplificatoare, fundamentaliste. Aşa cum keynesismul excesiv aduce daune, tot astfel extremismele neoliberalismului (de tipul: numai creşterea economică contează, coeziunea socială fiind un concept irelevant; cei săraci sînt cum sînt întrucît nu doresc să muncească etc.) s-au tradus în polarizare socială periculoasă, în eşecuri de piaţă (precum pe pieţele financiare şi cea bursieră, ca urmare a deficitului de reglementări - prin eliminarea legislaţiei Glass Steagall), deresponsabilizarea corporaţiilor faţă de societate, derapaje în etica afacerilor ce suspendă orice legătură cu morala a activităţii economice, implicarea excesivă a banului în competiţia politică prin modul de finanţare a campaniilor electorale etc. Capitalismul înseamnă profit, în bună măsură, dar societatea umană nu poate funcţiona numai prin logica maximizării avantajelor pecuniare. Eu cred că mişcarea actuală a pendulului politic dincolo de Ocean exprimă atît insatisfacţii faţă de evoluţii din anii din urmă (inclusiv faţă de mersul campaniilor militare), cît şi din ultimele decenii, din societatea americană. Provocarea pentru echipa care va forma noua Administraţie este foarte mare, întrucît circumstanţele globale sînt tot mai complicate, în pofida dispariţiei comunismului ca sistem; emergenţa Chinei şi a Indiei, revenirea puternică a Rusiei, nevoia de a gestiona probleme globale acute (ex: încălzirea globală) şi globalizarea ca proces, cît şi atacarea unor dezechilibre economice majore vor sta pe agenda noii Administraţii de la Washington, din prima zi de instalare. Iar ceea ce se va întîmpla în capitala politică a Americii va trimite semnale şi va provoca reverberaţii şi în restul lumii, pe planul ideilor politice, al mersului politicilor economice. P.S. Este de notat că nici candidatul republican John McCain nu poate eluda abordarea unor probleme esenţiale într-un alt spirit decît cel ce a fost promovat de Administraţia Bush. De aceea, o parte a electoratului conservator are chiar dificultăţi în a-l accepta.