Preocuparea pentru suflet
Sînt o poetă și eseistă din România care în urmă cu niște ani s-a mutat la Paris și a trăit acolo mai bine de un deceniu, lucrînd ca profesor invitat la o universitate și ca director al Institutului Cultural Român de acolo. După un timp și după o integrare profesională suficient de reușită, am început să-mi dau seama că ceva nu era în regulă cu mine și cu existența mea pariziană, ceva lipsea, sau mergea într-o direcție neașteptată, ciudată. Oricine a trecut prin experiența exilului (fie acesta temporar) și prin testele sale teribile știe despre ce vorbesc. Oricine a locuit în străinătate pentru o perioadă mai lungă de timp înțelege la ce fac aluzie.
Simplu vorbind, parcă nu mai știam cine sînt. Avusesem o identitate românească, care era mai mult sau mai puțin dizolvată, pierdută. Nu reușisem în schimb să-mi creez una franceză suficient de închegată. Eram între două identități, într-un no man’s land, cu sentimentul de a fi nimeni și nimic. Și mai rău a fost sentimentul că, odată cu identitatea mea, îmi pierdeam... sufletul. Sufletul ! Dificil de numit. Acea energie interioară misterioasă, prezența arzătoare la propria mea viață, conectîndu-mă cu lumea și cu vibrația vieții. Desigur, identitatea este mai mult legată de limbă și naționalitate, iar sufletul este probabil mai conectat cu apartenența la o comunitate – la moștenirea ei culturală și la corpul ei de obiceiuri și credințe –, dar există o strînsă corelație între cele două noțiuni.
Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că neliniștea mea, „starea mea de rău”, provine din diferitele înțelesuri pe care însăși noțiunea de „suflet” le are într-o țară est-europeană precum România, unde valorile spirituale care provin dintr-o veche tradiție creștină ortodoxă sînt încă vii, în timp ce într-o țară occidentală precum Franța este aproape neobișnuit să vorbești despre acest concept central și inefabil altfel decît în mod ironic, detașat, întrucît mentalitatea predominant secularizată de acolo nu-i mai vede utilitatea pentru prosperitatea individului și a societății sau pentru realizarea unui proiect politic uriaș precum Uniunea Europeană.
Permiteți-mi să amintesc aici ce spunea Platon în a patra carte a dialogului său Republica. Sufletul este compus din trei facultăți: o parte transcendentă – intelectul, nous în greaca veche – care este de origine divină, orientată spre imaterial și localizată în creier; o parte imanentă – lăcomia, dorința, epitimia în elină – care este de origine animală, orientată spre materie și localizată în abdomen; iar o a treia parte, una intermediară – numită thimos, adică ardoare, entuziasm (mai numită și pneuma, adică spirit, de către stoici) – care este localizată în inimă și constituie esența sufletului uman. În timp ce activitatea intelectului duce la cunoaștere și știință, iar activitatea dorinței creează economie și politică, din fervoarea inimii sînt generate artele și religia. Aceste trei tipuri activități reprezintă împreună principalul mijloc de a educa sufletul uman și de a-i canaliza energia spre inserarea armonioasă a individului în țesutul viu al comunității.
Se pare că în societățile dominate de economie și politică predomină un model sărăcit al naturii umane, unul în care primele două facultăți ale sufletului sînt preponderent luate în considerare și dezvoltate. S-au scris multe despre „individul de masă” al vremurilor moderne și postmoderne, dar dacă încercăm să simplificăm și să vedem ce lipsește acestui „om globalizat”, acestui „superman pe bandă rulantă” produs de un sistem obsedat de inovație tehnologică, de eficiență birocratică și de integrarea în piața globală, tocmai „inima” este cea care lipsește, altfel spus patosul care vine din thimos, partea a treia, intermediară și neglijată, situată în inimă, a sufletului uman.
Pare mai degrabă logic că cea mai bună societate sau cel mai bun regim politic este probabil cel care poate satisface toate cele trei componente platonice ale sufletului, întrucît dimensiunile profunde ale naturii umane nu pot fi în întregime modificate, reprimate sau eradicate, în ciuda viselor noastre prostești de inginerie socială.
După dezamăgirea diverselor promisiuni de „mîntuire” politică și științifică promovate în ultimele două secole, după ce ne-am dat seama de fragilitatea și dificultatea proiectului european de realizare a unei societăți democratice și liberale marcate de un grad înalt de secularizare și individualism, trebuie să admitem că unificarea, coeziunea europeană este un proces mai complex, mai subtil și mai îndelungat decît se credea și se crede.
Unificarea economică și integrarea politică nu sînt suficiente, comunicarea instantanee și amestecul intercultural nu sînt suficiente, networking-ul profesional și solidaritatea intelectuală nu sînt suficiente, deoarece funcționarea umană fără „angajament sufletesc”, ca să spunem așa, fără ardoarea sau entuziasmul pe care îl provoacă cultivarea thymos-ului sau pneuma, este condamnată să eșueze pe termen mediu și lung și să provoace o criză internă în democrația liberală modernă.
Generalizarea omului „post-istoric”, cu thymos-ul/sufletul eradicat, ar însemna nu numai sfîrșitul creativității umane și „sfîrșitul istoriei”, ci și moartea coeziunii europene din lipsă de implicare politică vie, responsabilitate socială reală, discernămînt moral și idealuri umaniste puternice.
Ce este coeziunea socială? Este o „energie misterioasă” care pătrunde în toate articulațiile sociale ale unei societăți, o alchimie psihologică a valorilor comune și a apartenenței, un set comun de principii etice și presupuneri spirituale despre natura umană și rolul omului în univers. Este o formă de atracție socială discrete, dar ireprimabilă, de magnetism și iubire.
Cu siguranță, „Europa are nevoie de un suflet”, așa cum spunea deja Jacques Delors, președinte al Comisiei Europene între 1985-1995. Dacă cultura europeană va promova mai intens scopul coeziunii europene, atunci trebuie restabilită o înțelegere completă a tuturor celor trei părți platonice ale sufletului de care aminteam înainte. În această privință, artiștii, intelectualii, clericii au un rol vital de jucat, avînd încă acces la acea parte a sufletului, respinsă de alții, care are de-a face cu coeziunea interioară a individualității umane, pe care se bazează coeziunea colectivă externă.
Poeții, pictorii, muzicienii, artiștii, adică creativii și spiritualii de toate felurile, reprezintă într-un fel celulele psihice și emoționale ale vastului corp biologic și social al umanității. O umanitate pe care curentele recente ale globalizării au tendința să o unifice din ce în ce mai mecanic și să o niveleze pe baza unui numitor comun unic și de nivel coborît deocamdată. Dispersați în țesuturile societății, artiștii secretă un fel de rețea emoțională, sensibilă, prin care ceilalți oameni sînt hrăniți cu combustibil spiritual, cu energia fină reprezentată de sentimentele de fervoare, ardoare și patos, și sînt impregnați cu viziuni motivante, dezmărginitoare sau entuziasmante despre viață și realitate. Permiteți-mi să spun că artiștii constituie organul emoțional și uneori vizionar al oricărei comunități umane, prin care se asigură o coerență colectivă mai profundă, bazată pe o înțelegere mai completă a naturii umane și înrădăcinată în nevoile spirituale ale comunității.
Criza politicii europene actuale este fundamental criza omului european, sau mai exact a sufletului cultural european. Venind din partea de est a Europei și după experiența mea occidentală, împărtășesc viziunea filosofului ceh Jan Patocka despre boala Europei ca izvorînd din diviziune, din unitatea zdrobită a sufletului. Prin înlocuirea progresivă a „preocupării pentru suflet” – adică preocuparea pentru adevăr și pentru ființă (care derivă din vechea ei moștenire greacă și iudeo-creștină) – cu pasiunea, chiar fascinația pentru posesiunea și stăpînirea lumii exterioare, Europa a ajuns inevitabil la individualism, scepticism, nihilism și la o profundă criză morală și socială contemporană. Absența unui proiect metafizic universal a lăsat loc unei funcționalizări utilitare a rațiunii, care a înlocuit alte dimensiuni ale întregului ființei umane. În consecință, este urgent să se provoace o „metanoia filosofică uriașă și fără precedent a elitei europene”, să se reabiliteze idealul anterior al „omului spiritual”: un om preocupat de „grija pentru suflet” în toate conexiunile sale cu cosmosul, comunitatea și sinele, tinzînd astfel către o „știință totală” a persoanei umane. Aceasta, pentru a evita „involuția istoriei către preistorie”, adică o societate care se mulțumește cu o existență consumistă și protejată, limitîndu-se la reproducere și confort materialist. „Europa ca Europa s-a născut din grija pentru suflet. A început să moară cînd a început să uite această îngrijorare” – ne amintește Patocka.
Provocarea majoră pentru evoluția viitoare a Europei rămîne în consecință armonizarea tehnologiei cu tradiția ei spirituală, reconstruirea punților conceptuale, emoționale și practice între dimensiunile exterioare și interioare ale ființei umane.
Venind dintr-o țară est-europeană precum România, aș vrea să invoc și poziția filosofului român Constantin Noica despre „culturalismul ca acces la o istorie mai adevărată”. Inițiator al cunoscutei „școli filosofice de la Păltiniș”, Noica a dezvoltat o teorie interesantă despre mîntuirea Europei prin intermediul unui logos cultural. Noica a construit o adevărată „eshatologie culturală”: întrucît oferă acces la ființa noastră ideală, cultura oferă mijloacele de a depăși relele aduse de timp și istorie, generate de logosul științific și de logosul politic, pe măsură ce cultura se deschide spre dimensiunile ontologice ale existenței noastre. Cultura introduce o nouă temporalitate, asemănătoare prin valoare extatică cu cea mistică, dar o temporalitate activă și dinamică, îndreptată către o realitate exterioară comună, spre deosebire de cea contemplativă și static mistică. Imaginînd o adevărată „transcendență fără transcendență”, filosofia lui Noica vizează creativitatea culturală ca un „ezoterism secular și o versiune modernă a sacralității” care înlocuiește religia și setea noastră de împlinire spirituală.
În ciuda faptului că viziunile lui Patocka și Noica despre Europa sînt marcate de lupta lor existențială și de dificultățile impuse de constrîngerile regimului comunist în care au trăit, convingerea lor comună că o revivificare a spiritului european ar putea veni din Europa de Est merită încă să fie luată în considerare. Mulți gînditori occidentali percep Europa de astăzi ca fiind redusă la un model social în care alianța dintre tehnoștiințe și productivitate în slujba profitului și consumismului duce la dizolvarea Europei în cadrul economiei de piață globale și la o separare totală de transcendență, adică de un model ontologic al posibilei evoluții a omului (Renato Guidieri, Gianni Vattimo). Din acest punct de vedere, Europa de Est ar putea păstra o deschidere creatoare către potențialul de transcendență, către căutarea ireprimabilă a relațiilor vitale dintre material și ideal. După cum spune filosoful român contemporan Andrei Pleșu, în fața „Noii Europe” occidentale, Europa de Est păstrează conștiința de a fi „Vechea Europă”, sau trecutul Europei, unde rădăcinile vechii și eternei Europe pot fi regăsite încă vii și creative.
Europa instituțională are nevoie de Europa spirituală și invers. Europa politică are nevoie de Europa culturală. Parlamentul European are nevoie de artiști, iar artiștii au nevoie de un Parlament. Corpul comunitar al instituțiilor politice nu poate fi animat decît de sufletul spiritual al Europei prin indivizii care întrupează acest spirit în cel mai viu și creativ mod. Adică de către artiști din cele două jumătăți ale Europei, pentru care „preocuparea pentru suflet” a persoanei umane, în individualitatea sa unică deschisă către o permanentă autodepășire critică, reprezintă valoarea majoră pe care homo europaeus a adus-o în istoria universală.
(comunicare prezentată în limba engleză la o sesiune a Parlamentului Cultural European – ECP)
Magda Cârneci este scriitoare și critic de artă, redactor-șef al revistei ARTA și membră a Parlamentului Cultural European.