O alegere bună

Rezultatul alegerilor italiene a uluit cam pe toată lumea, dincolo de Alpi. Dar liderii europeni ar trebui, mai degrabă, să fie uşuraţi: pentru cîteva zecimi de procentaj în plus, la următorul summit european, Angela Merkel & Co. s-ar fi aflat nas în nas cu Silvio Berlusconi. Învierea lui Il Cavaliere şi prăbuşirea răsunătoare a lui Mario Monti – candidatul executivului de la Bruxelles şi al Berlinului – alimentează în presa europeană comentarii ironice despre „binecuvîntarea“ Angelei, care se transformă în sentinţă de moarte pentru cei care o primesc. Am avea aproape un gînd duios pentru şeful Partidului Democrat (PD), Pier Luigi Bersani, care, cu cîteva zile înainte de vot, se bătea cu Monti pentru favorurile cancelăriţei, fără a lua deloc în considerare posibilitatea ca majoritatea italienilor – care, în definitiv, aveau puterea să decidă – să nu-l vrea nici pe unul, nici pe celălalt.

Slavoj Zˇiˇzek a subliniat recent acest dezgust crescînd faţă de democraţie, pe care unii o consideră acum făţiş ca fiind un pericol pentru stabilitatea economică. Mulţi şi-au imaginat că presiunile şi intimidările vor fi îndeajuns pentru a convinge alegătorii să nu facă figuri şi să voteze cum trebuie, întîmplîndu-se chiar, precum în Grecia, să se vorbească despre a lua de la capăt o alegere, care nu ar fi dat rezultatele scontate. Dar în Italia nu se va revota – cel puţin nu pentru moment. Motivul este simplu: dacă am vota din nou, beneficiarul ar fi probabil Mişcarea 5 Stele (M5S) a lui Beppe Grillo – omul care, şi mai mult decît Berlusconi, îi împiedică pe liderii europeni să doarmă liniştiţi. Pentru a arăta că nu este mai puţin încăpăţînat decît rivala sa în alegerile germane, Angela Merkel, candidatul social-democrat pentru cancelaria germană, Peer Steinbrück, s-a grăbit să-şi exprime sentimentul său de groază, declarînd că Italia şi-a ales „doi clovni“.

Şi totuşi, după o privire mai atentă, aceste alegeri sînt pline de veşti bune. După cum a remarcat recent directorul La Stampa, Mario Calabresi, ele au adus leacul pentru ceea ce era universal considerat drept una dintre cele mai mari rele ale unei ţări bătrîne şi neputincioase: astăzi, Italia are unul dintre Parlamentele cele mai tinere din Europa, cu o proporţie considerabilă de femei şi de chipuri noi, iar mulţi dintre cei care l-au ocupat în ultimii 20 de ani sînt acum excluşi din el. Într-un fel sau altul, presiunea enormă a unei reînnoiri înăbuşite din vremuri imemoriale a reuşit, în cele din urmă, să străpungă o breşă.

Meritul revine în mare parte M5S care, în ciuda personalităţii controversate şi a intonaţiilor adeseori inadmisibile ale intervenţiilor liderului ei, s-a transformat într-o portiţă prin care zeci de tineri au putut avea acces la circuitul închis al politicii instituţionale. Aceşti nou-veniţi merită respect: ei nu sînt roboţi telecomandaţi de Grillo şi, odată intraţi în Parlament, vor avea dreptul la secretul votului.

Respingînd angajamentul liderului lor de a nu încheia acorduri cu nimeni, mulţi alegători ai M5S şi-au exprimat deja dorinţa de a sprijini un posibil guvern PD. Dintre toate erorile făcute de Bersani, faptul că a făcut apel la aceştia – mai degrabă decît să accepte oferta unei mari coaliţii cu Berlusconi – cu siguranţă nu este cea mai rea greşeală.

Un guvern minoritar condus de PD, cu sprijinul M5S, ar fi ceva foarte nou şi interesant în Europa coaliţiilor blindate, a guvernabilităţii pe post de valoare absolută şi a consensului bruxellez. Un laborator în care deciziile nu ar răspunde la imperativul de a afişa în faţa pieţelor o sacrosanctă stabilitate, ci ar decurge dintr-o dialectică permanentă, care ar trebui să fie baza democraţiei. Dar este, mai ales, singurul mijloc de a îmbina cerinţele adeseori contradictorii ale unei societăţi devenite dramatic fragmentată, precum a noastră, dar şi mai general, precum societăţile europene.

Şi nu va fi uşor. Există, în programul M5S, unele puncte care vor fi cu siguranţă întîmpinate favorabil de către Europa, precum reducerea costurilor politicii, dar şi altele potenţial explozive, precum, de exemplu, referendumul privind moneda unică. Dar după patru ani de criză, conflictul care mocneşte în Uniunea Europeană şi în statele sale membre nu mai poate fi considerat drept o simplă discuţie privată între prieteni.

Aşa cum a scris şi Adriana Cerretelli în Il Sole 24 Ore, „Angela Merkel a făcut totul pentru a înlătura din calea ei către alegerile din septembrie orice pericol de noi răbufniri de instabilitate europeană.“ Dar eşecul ei este acum evident şi munţii de praf acumulat sub covor sînt pe cale să răstoarne masa. A venit vremea de a deschide o nouă eră de confruntare, care să atace direct problemele şi să le pună public pe masă, în loc de a le lăsa să fie gestionate prin sistemul interguvernamental obişnuit, de discuţii de cenaclu, în spatele uşilor închise.

Berlinul şi aliaţii săi nu mai au partide prietene nici în Italia, nici în Spania, unde întregul sistem politic este acum atîrnat de un fir, cu riscul de a rămîne în curînd fără interlocutor. Dialectica austerităţii şi predicţiile contrastante cu privire la viitorul Uniunii Europene vor trebui acum să fie dezbătute în afara cenaclului, în văzul tuturor. Alegerile europene din 2014 pică bine: o campanie electorală la nivel continental – aşa cum a propus recent Andre Wilkens –, în care ideile şi poziţiile fiecăruia se vor putea măsura unele cu celelalte şi răfui făţiş: aceasta este, poate, ultima carte care să împiedice năruirea faţadei consensului european, tîrînd după ea şi întregul edificiu.

articol apărut pe Presseurop.eu.

Gabriele Crescente este jurnalist italian. Lucrează pentru revista Internazionale, din anul 2006, şi este responsabil al versiunii italiene Presseurop.eu.