"Nu m-am simţit niciodată ca venind dintr-o cultură mică“ - interviu cu Oana URSACHE

– interviu cu Oana URSACHE, lector de limba română la Universitatea din Granada –

Ai dus limba română mai întîi la Alicante, apoi la Granada. Îţi trebuie, ca lector de limbă română în străinătate, o vocaţie de misionar?

Îmi imaginez că da, de la înălţimea ignoranţei mele absolute în domeniul funcţiei misionarilor. Dar vocaţia dezrădăcinării cu certitudine trebuie să o ai, sau vocaţia valizelor veşnic pregătite, imposibilitatea aşezării, a visării, a planificării anilor viitori, toate acestea sînt obligatorii în cazul lectorului de limba română în străinătate. Trebuie să laşi acasă bucăţi din viaţa ta, cărţile şi albumele de fotografii, uneori copii şi părinţi, colegii de facultate şi de departament, ce ştiu eu... doamna de la personal sau de la secretariat, colaboratori, editori, în sfîrşit, lumea pe care o cunoşti foarte bine, şi să pleci în necunoscutul cel mai profund, înconjurată de multe cutii în care nici nu-ţi mai aminteşti ce ai aruncat în grabă, probabil unele fişe pentru cealaltă jumătate de carte, cîteva cărţi pentru articolul pe care nu l-ai terminat de scris, cîteva filme… Ajungi cu aceste cîteva felii incomplete din viaţa ta şi te pregăteşti să completezi un puzzle cu o societate nouă, cu o universitate nouă, cu foarte multe persoane noi care intră în viaţa ta brusc şi trebuie să încerci să completezi spaţiile albe lăsate acasă. Sînt sisteme diferite pe care le înveţi din mers, încerci să te adaptezi, să te incluzi, să nu mai faci comparaţii cu ceea ce ai lăsat acasă.

Lectorii sînt nişte vizitatori în universităţile din străinătate, unde trebuie să facă loc limbii române, sau să îi justifice un loc deja făcut. Ne luăm mandatul în braţe şi încercăm să stabilim cît mai multe legături între universităţile din România şi cele în care aterizăm, încercăm să menţinem un interes constant al comunităţii universitare şi nu numai, pentru cultura noastră. Încercăm, în afară de cursurile pe care le predăm, să organizăm proiecţii de film, lecturi poetice din literatura română, expoziţii de fotografie.

Mai degrabă mă simt în pielea unui trubadur care ducea cu el atîta lirică medievală cît îi încăpea în lăută, nici cea mai semnificativă, nici cea mai universal valoroasă, erau poemele lui preferate şi pleca cu ele să le împrăştie prin satele însetate ale unui Ev Mediu precar. Şi imaginea României e precară în Spania, iar eu încerc, după puterile mele, să determin un interes autentic pentru adevărul despre România. Nu sînt singură, am găsit sprijin în ambasadă şi ICR, în instituţiile spaniole.

Îmi reproşa o colegă de-a mea că am un stil de „Cîntarea României“. Probabil că se referea la un patetism desuet cu care, recunosc deschis, îmi decorez discursul. Spărgînd structura limbajului de lemn şi întorcîndu-ne la Alecu Russo, eu chiar cînt România aşa cum mă duc pe mine capul şi inima, fără să pretind că sînt desăvîrşită. Aduc doar cărămida mea la imaginea României în Spania.

În ce măsură simţi, pe coordonate străine, că e depăşit complexul de „limbă/cultură mică“?

Complexul acesta este al nostru, îl avem noi, pentru că vrem, nu pentru că ni-l impune cineva. Pentru spanioli, şi cultura franceză e minoră pentru că nu e a lor. Am învăţat rapid această lecţie a culturilor, iar nouă ne lipseşte cu desăvîrşire orgoliul de a fi ceea ce sîntem. Avem nevoie de mîndrie! O mîndrie care nu trebuie justificată nici cu obidă, nici cu trufie. Oricine poate găsi în istoria sa personală o mie de motive de autosuficienţă: eu, de pildă, mă gîndesc la bunicii mei şi ridic brusc fruntea deasupra ştirilor cu românii care fură sau înşeală sau găinăresc. La Granada, nu m-am simţit niciodată ca venind dintr-o cultură mică sau predînd o limbă mică. Dimpotrivă. Limbii române i s-au acordat onoruri şi drepturi egale cu celelalte limbi care se predau aici. E adevărat că universitatea de aici are o lungă tradiţie în interesul pentru limbile străine. Limbi exotice – spun ei limbilor „mici“. La inaugurarea oficială a simpozionului despre predarea limbii române în străinătate, rectorul Universităţii din Granada, domnul Francisco Gonzales Lodeiro, insista asupra faptului că limbi precum limba română aduc mult mai multe avantaje studenţilor care le studiază, pentru că limba engleză, franceză sau germană deja nu le mai aduce succese pe piaţa muncii. Mă bucur că toţi lectorii prezenţi au putut vedea cum este sprijinit Lectoratul de română la Granada.

Care ar fi trei probleme urgente cu care se confruntă lectorii de română participanţi la simpozionul „Predarea limbii române ca limbă străină. Misiune, materiale, manuale“ organizat de Lectoratul de limbă română de la Universitatea din Granada, în colaborare cu Institutul Limbii Române?

România trimite la universităţi din străinătate mai bine de 45 de lectori, iar dintre toţi aceştia, 40 au fost prezenţi la Granada. Şi nu cred că există două lectorate egale, care să aibă acelaşi tip de probleme. Nici măcar lectoratele deschise în Spania (Granada, Sevilla şi, din toamnă, la Salamanca) nu au acelaşi tip de probleme. Dar dincolo de particularităţile fiecărui tip de acord dintre universităţile străine şi Institutul Limbii Române din Bucureşti, ne confruntăm cu toţii cu mari probleme în ţară: asigurările de sănătate, impozitarea indemnizaţiei noastre, legăturile cu universităţile de provenienţă. Asta, în afara problemelor legate de materiale şi manuale, de cărţi, în general. Sînt enorm de multe problemele pe care le avem şi extrem de difícil de soluţionat.

Care este cea mai mare satisfacţie a ta ca lector de limbă română în Spania?

Fără nici o îndoială, cea mai mare satisfacţie a mea este organizarea simpozionului despre predarea limbii române şi a congresului despre „corpurile de femei“: a fost momentul meu de glorie. Mă bucur că am fost conştientă de acest fapt încă de acum doi ani, cînd am început să- l organizez. Mi-a fost mult mai greu decît mă aşteptam, deşi nu am făcut exces de optimism atunci cînd am început. Criza şi-a făcut simţită prezenţa şi a îngreunat mult articularea evenimentului. Dar mi-am văzut visul cu ochii, am organizat şi congresul despre corpurile de femei; pentru ca lectorii prezenţi la primul congres să poată avea ocazia să participe la două congrese, am făcut cadouri de ceramică tip Cucuteni tuturor participanţilor, am pregătit congresele ca pentru prieteni buni, am corespondat, timp de şase luni, intens cu fiecare dintre cei prezenţi, aşa că abia îi aşteptam: pe participanţi, pe invitaţi, pe colegii mei din ţară sau pe cei plecaţi la alte lectorate.

Ca bună cunoscătoare de literatură română şi spaniolă, unde crezi că opun rezistenţă la traducere limba şi literatura română, în raport cu spaniola, dar şi cu mentalitatea, gustul şi piaţa spaniolă? Ce visezi să traduci din română în spaniolă?

Spaniolii citesc mai puţin, dar îşi aleg mult mai atent textele. Nu sînt specialistă în piaţa de carte spaniolă, dar ştiu că editurile trec printr-o perioadă nefastă, enorm de multe edituri mici au dispărut de pe piaţă, iar cele care au mai rămas totuşi o fac din dedicaţie, şi nu din spirit comercial. Nimic din disperarea noastră de a citi literatură hispanică, sau hispanoamericană nu se poate regăsi în Spania. Şi totuşi, în momentul în care literatura română pătrunde în Peninsula Iberică prin teme sau autori de impact, este un descălecat, intrăm pentru a rămîne. Autori ca Norman Manea, sau Varujan Vosganian, sau clasicii au un succes fantastic. Povestesc adesea două momente în care – fără să fac statistici şi fără să fac analize de piaţă – am ştiut că literatura română a venit să stea în Spania: eram în aeroportul din Valencia, care e unul de dimensiuni medii pentru spaţiul spaniol, nicidecum un loc de mare trafic turistic, şi în unicul butic de presă şi de cărţi, în care existau cel mult 100 de titluri, am descoperit cu mare încîntare una dintre traducerile de buzunar din De ce iubim femeile. L-am iertat pe Cărtărescu pentru că a scris un text puţin iubibil în interiorul teoriilor feministe, pentru că, iată!, era prezent pe rafturile unei minilibrării dintr-un aeroport. Şi mai inexplicabilă este cea de-a doua întîmplare: în autogara din Granada, pe cele două standuri de la intrare, între cărţi de bucate şi dicţionare spaniol-englezeşti, între literatură de popularizare şi Poveştile Alhambrei de Washington Irving, am găsit un volum din Cioran, e drept că la preţ redus, Breviario de podredumbre, 2 euro pentru această miraculoasă traducere a lui Fernando Savater, prieten al autorului şi unul dintre filozofii cei mai cunoscuţi din Spania. Era pentru prima dată cînd întîlneam cuvîntul podredumbre şi chiar dacă unui spaniol i se va părea un cuvînt oarecare, pentru mine va fi întotdeauna cuvîntul secret al lui Cioran, cuvîntul secret al lui Savater, prin care eu să pot intra în estetica urîtului spaniol. Am ştiut atunci că România este prezentă în Spania nu doar prin cei un milion de români care trăiesc aici, ci şi prin autorii noştri sacri, deveniţi literatură de consum în aeroporturi şi autogări.

Cît despre abilităţile mele de traducătoare, trebuie să încep cu o probă de modestie care nu îmi este foarte la îndemînă. Eu nu sînt traducător de profesie, sînt mai degrabă nişte experienţe în care am intrat cu mare entuziasm şi cu mare umilinţă. Pentru că ştiu ce este un mare traducător şi care este profilul acestuia şi ştiu că eu niciodată nu voi ajunge unul dintre ei. Pe mine mă ia valul şi mă trezesc adesea coautorizînd textul original. Sînt pentru traducerile cu multe note de subsol (ceea ce editorii spanioli urăsc, pur şi simplu), pentru că îmi place să păstrez în textul tradus culoarea locală, sînt pentru împrumuturile lexicale, pentru că rămîn fascinată în continuare de mîndria cu care Panait Istrati păstra cuvîntul „căciulă“ în traducerile sale franţuzeşti. Nu sînt un traducător comod pentru editori. Dar predau limba română la Facultatea de Traduceri şi consider că e datoria mea să aduc participarea mea la traducerea literaturii române în spaniolă. Am făcut traduceri cu mare uşurinţă şi altele care mi-au chinuit nopţi la rînd existenţa. Tocmai am predat traducerea Lizoancăi Doinei Ruşti, făcută împreună cu colegul meu, Enrique Nogueras, avem terminată Povestea poveştilor lui Creangă în spaniolă (împreună cu Luis Ortega) şi în catalană (Xavier Montoliu), pentru care sperăm la o subvenţie ICR, am traduceri mai vechi pe care nici nu cred că le voi vedea vreodată publicate, pentru că această parte a marketing-ului cultural nu îmi este foarte la îndemînă.

Aştept cu sufletul la gură un timp numai al meu pe care să îl umplu cu traducerea din spaniolă în română a unui autor pe care îl admir şi pe care vreau să îl aduc în limba mea, Fernando Iwasaki Cauti, autor pe care am început să-l traduc acum atît de mulţi ani, şi care merită să apară cît mai repede la... Bookfest!

Dar Fernando trebuie să mai aştepte un pic pentru că acum sîntem în plin proces de traducere a unei antologii de poezie românească despre corpurile de femei, în care am inclus 16 poete de toate vîrstele şi în care sînt implicată trup (corp) şi suflet, ca să spun aşa. Este un proiect pe care l-am început împreună cu Svetlana Cârstean şi în care s-a implicat cu egal entuziasm Ruxandra Cesereanu, în alegerea poemelor şi autoarelor.

Pentru congres ai propus o temă ambiţioasă şi dilematică. De ce „Corpuri de femei, imagine şi timp. O istorie interdisciplinară a privirii“?

Am vrut un congres despre corpuri de femei pentru că am 44 de ani, pentru că am un băiat de 14, dar am şi o fată de 16 ani. I-am născut şi i-am văzut crescînd. Am fost lîngă ei în tot acest timp în care s-au transformat din neputincioşi bebeluşi în... persoane. Dar complexitatea transformării Sânzienei într-o tînără femeie m-a fascinat. După cum mă fascinează, de ani buni, transformarea propriului meu corp, din corp de fată în corp de adolescentă, în corp de femeie, în corp de mamă... Mă tot pregătesc de cîţiva ani să scriu un „Manual de îmbătrînire“ şi acum sînt mai mult ca oricînd convinsă că e important să-ţi porţi vîrsta cu mîndrie. Am început să citesc despre corporalitate şi despre femei şi m-am apropiat şi mai mult de această temă, în ultimii patru ani, aşa că am ştiut că va fi un congres despre corpurile de femei şi timp. Colegul şi prietenul meu de-o viaţă, Valeriu Stancu, lector de limba română la Berlin, a venit cu ideea de a completa titlul adăugînd cuvîntul „imagine“. Sîntem corpuri de femei supuse privirilor, autoprivirii sau privirilor celorlalţi, corpul nostru este imaginea noastră, şi toate ştiinţele – chiar fără să o admită deschis – au o opinie despre această realitate. Corpul nu mai este rupt de suflet şi de raţiune, ca pe vremuri. Corpul este minte şi suflet şi raţiune şi pasiune. E frumos corpul nostru cu vergeturile rămase de la sarcină, cu sînii lăsaţi după alăptare, gest de o sacralitate exemplară. E frumos mai cu seamă pentru că nu e doar un corp sexual, el are atît de multe alte funcţii.

O cercetătoare venită din Algeria a mărturisit că a trebuit să treacă mai multe frontiere ca să poată rosti o comunicare despre corpurile de femei.Ce frontiere crezi că am mai avea noi de depăşit, femeile care locuim în societăţi democratice, libere?

Una dintre surprizele colosale pe care le-am avut, organizînd acest congres, a fost să vedem interesul uriaş pe care l-am iscat în ţările cele mai problematice: Siria, India, Algeria, Maroc, Tunisia, Puerto Rico, Cuba ş.a. În raport cu aceste ţări, desigur, România este ţara tuturor libertăţilor. Diferenţa dintre noi şi ele este că noi avem acces la o educaţie liberală, că avem acces la înţelepciune, că nu ni se refuză niciodată drepturi fundamentale, precum cel la educaţie, informare, cetăţenie, asistenţă medicală, libertate de decizie, dreptul de a fi respectată etc. Dar diferenţe există chiar şi între ţări democratice. În Spania, femeile sînt mult mai stăpîne pe viaţa lor decît în România, unde femeia continuă să fie trofeu, obiect sau sclav, oricum, depersonalizată şi redusă adesea la funcţiunile ei biologice şi casnico-domestice.

Eşti una din miile de femei care au ales să-şi crească copiii în alt orizont decît cel natal. Cum ai defini condiţia acestei femei-mame?

Decizia mea de a pleca a venit după un divorţ, în timpul căruia copiii mei crescuseră, deja aveau doruri şi opinii formate, nu mai veneau cu mine doar pentru că spuneam eu să vină. Copiii mei nu au vrut să vină în Spania. Ani lungi, i-am pieptănat în vis şi i-am mîngîiat pe Skype, le-am verificat temele pe Facebook sau la telefon. Noi am pierdut ani importanţi de relaţie mamă-copii, ani pe care nu am cum să-i recuperez vreodată. Eu făceam naveta Granada – Gura Humorului, o demenţă în care banii, sănătatea, timpul se redefineau, încercam să fiu prezentă la serbarea de sfîrşit de an, la început de an, la Crăciun, de zilele lor... Acesta a fost infernul meu, de aceea îmi este atît de greu să vorbesc despre libertate. Copiii mei nu erau pregătiţi să plece din oraşul lor, din casa lor, din limba lor, din jucăriile şi cărţile lor, prietenii şi profesorii lor, pentru a mă însoţi pe mine în aventurile mele spirituale şi profesionale. Urau deschis tot ce le oferea (de fapt, ceea ce le lua) Spania şi au refuzat, timp de trei ani, să vină cu mine. Abia anul acesta ne-am reunit, abia anul acesta am răsuflat uşurată. Plecarea de la Alicante, ruperea lor din colegiul în care se integraseră perfect, refuzul lor de a încerca din nou o readaptare, toţi aceşti trei ani sînt un sacrificiu pe care nu l-aş mai face altă dată.

Ar fi societatea românească pregătită pentru o femeie-preşedinte? Cum ar arăta portretul-robot al femeii-preşedinte, în viziunea ta?

Anglia fusese pregătită pentru Margaret Thatcher? Istoria cea făcută de bărbaţi nu a fost niciodată pregătită pentru a oferi puterea – orice fel de putere – unei femei. România a fost pregătită pentru Regina Maria? Nu a fost, s-a pregătit pe drum, s-a învăţat cu ideea şi Regina Maria a fost irezistibilă. De o astfel de femeie irezistibilă avem nevoie. Noi, recent, am avut o mare femeie în politică: Mona Muscă. Am avut-o şi am îngenuncheat-o, mă rog, au îngenuncheat-o alţii şi noi nu am susţinut-o. Profilul acela de femeie în politica românească ar fi putut fi de succes. Eu nu sînt pentru a vota orice femeie, numai femeie să fie. Nu îmi plac nici femeile care copiază în cel mai mic detaliu modelul politic masculin. Doamna de Fier exploata acest model. Mie îmi plac femeile – femei, care nu se adaptează modelului bărbaţilor, ci care vin cu alt model socio-politic. Mă refer la femeia demnă, elegantă în dinamica socială, nu în cea vestimentară, inteligentă şi diplomată, o femeie cu viziune şi cu o coerenţă politică bine comunicată. Parcă nu aş mai vrea pioni, ture, nebuni, sau mîini moarte pe tîmpla ţării mele. Aş vrea o regină!

Oana Ursache e bine în pielea, în corpul, în mintea ei de femeie în 2014? La ce n-ai renunţa nicicum? Ce lipseşte?

E mult mai bine decît anul trecut şi mult mai rău decît în 2015. În fiecare an învăţ şi nu m-aş întoarce, ar însemna să mă întorc într-un moment de involuţie, în care nu aş vrea să mă mai regăsesc. Nu aş renunţa la nimic din trecutul meu, pentru că mi-a fost foarte greu să îl iau de guler şi să dau cu pumnul în masa... destinului. Nu aş renunţa la copiii mei, la familia mea, la prietenii mei, la cărţile mele... De lipsit, îmi lipseşte timpul să fac tot ce vreau să fac, tot ce am început să fac. Lipsesc multe zîmbete pe feţele compatrioţilor mei. Aş avea nevoie de mai multe zîmbete. Nu voi spune că lipsesc banii! Lipseşte doar inspiraţia de a-i căuta acolo unde sînt. 

a consemnat Cristina HERMEZIU  

Foto: wikimedia commons