Nu există experiment nereuşit </br>- un dialog despre Galeria Montage, cu Daniel DIVRICIAN, artist plastic -

În primul rînd, i-am spus acestui spaţiu "galerie" pentru că el îndeplineşte şi acest rol, cel de galerie, însă de la bun început a fost gîndit de mine ca un spaţiu de întîlnire, ca un loc unde să vină artişti din zone cît mai diferite ale artei contemporane. Şi chiar aşa s-a şi întîmplat. Galeria Montage a devenit un soi de nucleu în jurul căruia se strîng de ceva vreme artişti din lumea literelor, a muzicii, a artelor plastice, din teatru. Aşadar, înainte de a fi o galerie, înainte de a fi o sală de concert sau o sală de spectacol, este un spaţiu destinat schimburilor de idei şi întîlnirilor între artişti. De ce am creat acest spaţiu? Pentru că sînt captivat de direcţia spre care se îndreaptă arta contemporană şi încerc să descopăr care este acel fir roşu (estetic, filozofic sau cum vreţi să-l numiţi) care leagă artiştii şi creatorii din diverse zone şi care ar putea fi definitoriu pentru începutul secolului XXI. Pentru mine, aceasta este provocarea. Îmi doresc să descopăr care sînt gîndurile şi ideile comune şi dacă se poate vorbi, în acest moment, despre o direcţie spre care se îndreaptă arta, în general. Am întîlnit idei şi păreri contradictorii despre calitatea artei contemporane, însă este foarte greu să evaluezi. De aceea îmi reprim tentaţia de a face evaluări, tocmai pentru faptul că am descoperit manifestări diferite, dintre care unele ar putea fi apreciate la superlativ, iar altele sînt un dezastru. Cred că în toate epocile istorice sau cel puţin în ultimele perioade istorice au existat astfel de nuclee care au "polarizat" viaţa artiştilor. Şi se poate vorbi deja despre un loc unde artiştii vin pur şi simplu, nu neapărat pentru a expune sau pentru a recita, ci ca să se întîlnească şi să se "certe", în sensul frumos al cuvîntului. Este o "casă deschisă"? De altfel, locuiţi chiar aici... Da, este o casă deschisă unde vin cu plăcere tineri şi artişti consacraţi, deopotrivă. Toţi au fost primiţi cu aceeaşi bucurie şi au revenit. Nu cred că este cineva care nu şi-a dorit să revină şi sînt foarte puţini cei care, odată ajunşi aici, să nu-şi dorească să propună proiecte sau să se implice în proiectele altora. În plus, toate manifestările organizate la Galeria Montage au avut loc cu porţile deschise, nimeni nu a plătit vreodată un bilet de intrare, tot ce s-a întîmplat aici a fost săvîrşit prin efort propriu şi strict în interesul spectatorilor sau al participanţilor. Nu încerc să formez o gaşcă, ci o comunitate Cum a început acest proiect? Aţi avut o casă şi v-aţi gîndit să o transformaţi într-o galerie? Din nefericire, nu am avut o casă. Acest spaţiu este închiriat şi susţinut cu un efort financiar din ce în ce mai mare. Dacă mi-ar fi aparţinut ar fi fost minunat. Ideea mi-a venit pur şi simplu, nu cred că e un mare mister. Cred că toţi cei care sînt pasionaţi de artă şi îşi doresc compania altor artişti ar fi făcut la fel ca mine, dacă şi-ar fi permis. Cînd nu aveam galeria, prietenii se strîngeau la mine, la atelier. Şi atelierul meu a fost dintotdeauna deschis atît pentru artiştii mai tineri, cît şi pentru cei cu experienţă şi cu pretenţii. Îmi amintesc că atunci cînd mă aflam în postura de "aspirant", umblam cu o mapă la subţioară şi băteam pe la uşile maeştrilor. Rareori se întîmpla să nu mi se deschidă. Cu alte cuvinte, am moştenit această atitudine, aşa că mi se pare un gest firesc. Iar principalul meu efort este de dragul tinerilor care în aceste vremuri păcătoase îndrăznesc să-şi canalizeze preocupările către artă. E un act de nebunie. Niciodată artiştii n-au fost nişte răsfăţaţi, niciodată nu a fost uşor să trăieşti decent din astfel de preocupări, însă acum e mai greu ca niciodată. Credeţi că acest spirit şi dorinţa de a crea locuri de întîlnire, nuclee au existat mereu printre artiştii români? Pînă la urmă, şi aici sînt găşti, grupuri, cercuri, idiosincrazii, ca peste tot. E adevărat, însă oamenii se adună fiindcă gîndesc şi visează la lucruri comune. Constituirea unor astfel de găşti, grupuri sau nuclee este ceva natural, căci omul e o fiinţă socială, fiecare aparţine unui anumit gen structural, educaţional, nu avem cum să nu facem parte din cercuri, în societate. Se întîmplă de cînd lumea. Eu însă nu fac parte din nici o gaşcă, din nici o echipă, din nici o organizaţie discretă sau secretă, cum am auzit că le place unora să le numească. Doar mi-am dorit ca oamenii să vină alături de mine. Şi pentru ca oamenii să fie alături de tine, trebuie să le oferi, nu să le ceri. De obicei, cînd vrei să intri într-o gaşcă, ţi se pun condiţii, ţi se cer anumite lucruri. Ei bine, eu am procedat altfel. Mă deranjează cînd mi se cere, nu-mi face plăcere să ofer, cînd mi se impune. Îmi face plăcere să ofer atunci cînd simt că cineva merită atenţia, grija şi chiar dăruirea mea. Şi o fac cu mare plăcere şi cu mare bucurie. Am ajutat foarte mulţi tineri care nu sînt neapărat din domeniul artelor plastice. De fapt, i-am ajutat chiar mai puţin pe artiştii plastici, m-am apropiat mai mult de tineri din teatru sau din muzică. Eu nu încerc să formez o gaşcă, ci o comunitate. Şi cred că am reuşit. Există deja mai mulţi artişti care vin aici, şi cînd au şi cînd n-au treabă, sau unii dintre ei vin pentru că a trecut o săptămînă şi nu ne-am văzut, nu mai ştiu ce s-a mai întîmplat, ce s-a mai pregătit. Se poate spune că faceţi un soi de mecenat? Se poate spune, dar mi se pare prea pretenţios. Totuşi, sînteţi mai mult decît un manager cultural, investiţi nişte bani cu care aţi fi putut să faceţi, de pildă, afaceri. E adevărat, însă nefiind atît de mulţi încît să pot face cu ei afaceri, mi-am permis această largheţe. Probabil că atunci cînd ai foarte mulţi bani, te îndrăgosteşti prea tare de ei şi nu mai vrei să renunţi nici măcar la o mică parte, iar cînd ai foarte puţini, nu-ţi permiţi să faci nimic. Doar atunci cînd dispui de sume rezonabile eşti în măsură să iei decizii corecte. Nu eşti nici disperat, nici smintit. Din nefericire, în ultima vreme au apărut nişte semne ale disperării, în contextul acestei crize economice, căci primii care îşi rup nasul sînt cei care fac acte de aventurism. Pentru că ceea ce se întîmplă aici este totuşi o aventură şi nu ştiu care va fi pînă la urmă finalitatea ei. Cu siguranţă că va exista un moment al bilanţului, însă nu vreau să mi-l imaginez deocamdată, pentru că mai sînt extrem de multe lucruri de făcut. Totuşi, cîţi bani v-a costat pînă acum Galeria Montage? Nu-mi dau seama, n-am făcut calcule pentru că îmi este teamă de ele. Atunci cînd am avut bani, am făcut ceva, atunci cînd n-am avut, n-am făcut nimic. Au fost situaţii cînd am fost ajutat de parteneri, de prieteni sau chiar de oamenii care au participat la evenimente, au mai contribuit şi ei. Am mai fost întrebat de unde bani pentru tot ce se întîmplă aici şi mi-am dat seama că incredibil de multe lucruri se pot face cu foarte puţini bani. Au fost spectacole de teatru care m-au costat cîteva mii de euro şi spectacole care m-au costat cîteva sute. Cînd eraţi foarte tînăr aţi fost ajutat de cineva, la acest mod? Primul mare ajutor l-am primit de la Dumnezeu. Sincer. Mi-a dat puterea şi insipraţia de a face lucruri care au fost apreciate şi căutate. Dar persoane care să mă fi ajutat în mod direct n-au existat. N-am avut niciodată atelier de la Uniunea Artiştilor Plastici, n-am primit ajutoare de creaţie, n-am avut sponsori care să mă ţină în spate, nu au existat firme care să investească în mine. La un moment dat, am înfiinţat eu o firmă, împreună cu un prieten foarte bun, care a produs lucrări de artă decorativă din sticlă. Deşi lucrările arătau minunat şi reuşisem să lansăm "o modă" în Bucureşti şi mai apoi în ţară, firma nu a fost profitabilă. Am şi un brevet de invenţie legat de o tehnologie pe care eu am pus-o cap la cap şi pe care astăzi o folosesc aproape toţi cei care fac sticlă decorativă, dar nimeni nu s-a gîndit vreodată ca măcar să recunoască că este vorba despre tehnica Divrician. Dar acesta e un subiect foarte neplăcut. Însă n-am nici un regret că n-am reuşit să aduc această firmă pe cele mai înalte culmi ale capitalismului, dimpotrivă, sînt fericit că s-a întîmplat aşa, pentru că locul meu nu era acolo. E foarte important să ştii pe cine inviţi la un spectacol La Galeria Montage s-au pus în scenă mai multe spectacole de teatru. Cum vă explicaţi faptul că v-aţi apropiat atît de mult de teatru? Sînt atras de teatru şi pentru că am realizat de-a lungul timpului o serie de lucrări de scenografie, am cochetat chiar şi cu scenografia de film. Eu nu am un mod de exprimare în zona artelor plastice de care să fiu legat indisolubil şi căruia să mă dedic în exclusivitate. Şi nici nu înţeleg acest gen de atitudine. De aceea, de-a lungul anilor, am făcut sculptură, pictură, gravură şi bijuterie, grafică, ceramică, sticlă. Şi scenografie. Cu scenografia am pătruns în lumea teatrului, am legat prietenii cu actori şi regizori. Aşa s-a născut Teatrul Montage. M-am gîndit să împart spaţiul de la Galeria Montage în două celule şi una dintre ele să fie dedicată teatrului, o mică sală de spectacol. Primul spectacol care a fost pus în scenă se numeşte Valmont, în regia lui Marcel Ţop. Un alt spectacol a fost Crize, după Mihai Ignat, realizat de Traian Şoimu şi preluat de Teatrul Foarte Mic. Iar ultimul este Trei nopţi cu Madox, după Matei Vişniec, care s-a jucat şi la Teatrul Nottara. Însă am avut expoziţii de artă plastică, am organizat concerte, au fost şi seri de poezie. Anul trecut a fost un eveniment foarte frumos în cadrul căruia au fost invitaţi poeţi şi oameni de muzică, să picteze. Există în galerie trei lucrări de pictură realizate de ei, cu semnăturile lor, a pus fiecare cîte o pensulă. Care sînt criteriile după care îi alegeţi pe tinerii care "se produc" aici? Există o selecţie? Sincer să fiu, am făcut cîteva greşeli. Adică mi s-a întîmplat să aleg greşit. În general, mi-am dorit ca aceia pe care îi ajut să fie tineri şi neconsacraţi. Nu mi se pare justificat să faci un efort financiar pentru un mare plastician, de pildă, pe care oricum îl aşteaptă lumea la Paris. Au fost foarte mulţi tineri care au propus proiecte. Pe unii i-am refuzat pentru că nu mi-am putut permite, pe alţii i-am refuzat pentru că nu mi s-a părut suficient faptul că sînt tineri şi că vor să se afirme. Mi-am dorit să-i încurajez pe cei care experimentează, pe cei care fac nişte lucruri care au fost mai puţin verificate şi care au idei cît mai personale. Eu cred că nu există experiment nereuşit. Orice experiment este reuşit prin faptul că e un experiment. Aţi reuşit însă să influentaţi sau să trasaţi cariere? Marcel Ţop, de exemplu, acum vreo cîţiva ani cînd a montat aici spectacolul Valmont, era un tînăr regizor de la care existau nişte aşteptări. Astăzi, Marcel Ţop este un regizor care a confirmat. Iar spectacolul realizat la Galeria Montage i-a folosit foarte mult. Spaţiul foarte mic (tot spaţiul are 180 mp, iar sala de spectacol are în jur de 80, un loc în care intră maximum 60 de spectatori " n.r.) şi organizarea "strategică" a spectacolelor le-au permis regizorilor şi actorilor să relaţioneze foarte bine cu spectatorii. A contat şi faptul că spectatorii nu au fost oameni de pe stradă. De cele mai multe ori sînt invitaţi. N-am invitat pe oricine, am invitat tot artişti sau oameni de cultură. Acesta a fost un mare cîştig, pentru că oamenii s-au cunoscut, au schimbat idei, păreri şi cărţi de vizită. La Teatrul Montage se întîmplă altfel decît, de pildă, la Teatrul Nottara unde vin 100 de oameni la un spectacol, toată lumea aplaudă şi după aceea pleacă acasă. Aici s-a încheiat spectacolul şi toţi cei 50 de oameni prezenţi în sală devin prietenii tăi, relaţionezi cu ei, stai de vorbă la o cafea. Astfel, pot să se nască proiecte noi. E foarte important ca în condiţiile de aici să ştii pe cine să inviţi la un spectacol, din moment ce tot joci fără să încasezi un leu. Pe de altă parte, nici un spectacol care s-a pus în scenă la Teatrul Montage n-a fost bătut în cuie, căci după aceea s-a jucat şi în alte părţi. Adică n-am ridicat pretenţiile pe care le ridică în mod normal un producător, n-am impus nici o condiţie. Le-am spus: faceţi ce vreţi cu spctacolul vostru, jucaţi-l aici, jucaţi-l la Paris, e treaba voastră! E adevărat însă că toată această largheţe uneori e păguboasă. Mi s-a întîmplat să nu mi se spună nici măcar un mulţumesc. Iar acest mulţumesc nici nu trebuie rostit, trebuie simţit în atitudine. a consemnat Adina POPESCU