Note în marginea unor evoluţii recente ale urbanităţii bucureştene

16 august 2007   La porţile occidentului

În cîmpul studiilor urbane, metamorfozele oraşului postsocialist ocupă un loc privilegiat. Dacă e să luăm ca indicator al "importanţei" temei numărul de referinţe electronice academice, din 11.100 de titluri legate de metamorfoza urbană, 1730 sînt rezervate metamorfozelor oraşelor postsocialiste: un convingător 15,58 %. Observaţiile şi conjecturile elaborate de acest corp de preocupări privesc, evident, şi evoluţiile recente ale Bucureştiului. Chiar dacă statistici elementare nu ar trebui invocate ca argumente de demonstraţie, aceste cifre descriu interesul pentru ceea ce se întîmplă în ultimele două decenii în Europa Central-Estică, într-un domeniu care a mobilizat un efort considerabil. Iar folosirea - frecventă, după cum se vede - a categoriei de metamorfoză în contact cu problematica urbană dezvăluie un anume consens cînd e vorba de natura şi dimensiunea fenomenelor observate. Deşi, ca şi altădată cînd curiozitatea intelectuală identifică un subiect nou, inflaţia de scrieri şi contribuţii nu e neapărat un semn bun: o literatură prea stufoasă sau o frecvenţă obsesivă în folosirea unor noţiuni şi categorii ar putea sugera o anume banalizare a domeniului, un anumit grad de epuizare în metodă şi, implicit, rezultate mai puţin expresive. Scrieri monografice, intervenţii în conferinţe şi studii de periodice au inventariat trăsăturile generale ale proceselor de tranziţie. Şi probabil nu greşesc prea tare cînd cred că există un corp comun de convingeri, un anume grad de convergenţă de păreri cînd este vorba de principalele curente care modelează în momentul de faţă spaţiul urban în această parte a Europei. Oraşele postsocialiste au moştenit din deceniile postbelice trăsături comune - infrastructură depăşită, centre slabe, lipsite de forţă, absenţa dezvoltărilor asociate lui middle class ce se defineşte îndeobşte ca suburbanization, fenomene de segregare spaţială mai puţin evidente. Ele formează un corp puternic de pulsiuni care au transgresat schimbarea ordinii politice şi economice şi a referinţelor culturale. În acelaşi timp, tranziţia postcomunistă a pus în mişcare un proces de "rectificare", de revenire la tendinţele presocialiste. În fine, metamorfozele urbane sînt bombardate de tendinţele comune ale timpului - prezenţa şi autoritatea mediilor de comunicare, tot mai dependente de imagine, de noile tehnologii, de globalizare şi comodificare, pentru a nu le pomeni decît pe cele mai evidente. Observatorul scenei urbane va fi deci îndemnat să se întrebe care sînt proporţiile în care aceste ingrediente se amestecă, care sînt "genurile proxime" şi cît de mult caracteristicile locale rămîn prezente în formarea imaginii contemporane a oraşului. Şi care sînt responsabilitatea şi spaţiul de intervenţie ale celor care, convinşi de interesul şi valoarea moştenirii culturale urbane şi arhitecturale, sînt îngrijoraţi de soarta lor. Modernizare şi permisivitate stilistică La Bucureşti, publicul, critica şi folclorul profesional fac mereu trimitere la legenda pioasă a micului Paris. În paralel, interpretarea culturală critică (mă gîndesc la texte documentare, beletristică, jurnalism polemic), dar şi documentele vizuale (fotografia realistă, peisagistica picturală) au compus un tablou deprimant al unei urbe conservatoare şi înapoiate, în care inovaţia este inconsistentă, spiritul imitativ - slugarnic, iar efortul constructiv - lipsit de anvergură. Micului Paris i s-a reproşat că e o amestecătură anti-istorică, fără simţul stilului, lipsită de filozofie arhitecturală şi în ocurenţă - urbanistică, cum spune literatul G. Călinescu Ceea ce blochează aici intenţia constructivă este natura însăşi, la Bucureşti - crede G. Călinescu - orizontul geografic are ascendent asupra omului, pămîntul care plodeşte impenitent concurează construcţia umană. Efortul modernizator se confruntă, în literatura sau redarea picturală a spaţiului citadin, cu eterna clisă, cu noroiul, gropile, toate imagini ale informităţii, "documente mereu înnoite ale haosului" şi probe ale lenei istorice care, aici, nu a construit decît rareori în piatră. Oraşul -crede la rîndu-i arhitectul George Matei Cantacuzino - e condus de sentimentul românesc al popasului, de prelungită lene şi de "tăcerea ca răspuns la chemarea voinţei". Oraşul caută în trecutul bogat în sforţări neizbutite justificări pentru oboselile de azi; e un loc care îşi derulează un destin de inevitabilă "efemeritate". Iată încă o filă din acest succint dosar. Le Corbusier a scris o scrisoare memorabilă după trecerea prin Capitala României în 1911. Chiar dacă mizer, Bucureştiul îi pare fastuos, secret, sediu de destrămare şi nu de raţionalitate funcţională, loc reglat de bizarerie, de pertractări greu de mărturisit, de sete după deboşerie bizantină. Lui Le Corbusier Bucureştiul îi apare ca un loc cu "pavaje fierbinţi", "plin de Paris", dar care reuşeşte mult mai mult decît atît. Clădirile au cel mult trei etaje - scrie Le Corbusier. Arhitectura "este trivială", stilul Beaux-Arts - atotprezent, de bună calitate. Dar în ciuda amestecului, Bucureştiul are o surprinzătoare unitate. Ochiul nu se opreşte pe contururile familiare ale ghirlandelor pe care - spune arhitectul - le cunoaşte pe de rost. Aici se întîmplă ceva, arhitectura se bucură de o libertate care transformă orice zi în duminică. "Cel ce trece prin Bucureşti află ce cald poate fi aici şi ce puternică este chemarea oraşului - atît de puternică încît arterele se rup şi creierul stă să explodeze, iar noaptea nu se poate dormi!" - încheie cu un semn de exclamare Le Corbusier, textul său. Stilismul modernist a operat într-un context construit în jurul unei indulgenţe stilistice lipsite de criterii şi al acelui pluralism relaxat pe care Le Corbusier îl taxase drept "spirit de duminică". În pînza de fundal, modernismul a avut de-a face la Bucureşti cu o scară arhitecturală minoră şi cu un tradiţionalism mulţumit de aranjamente urbane patriarhale. Şi în acelaşi timp a avut parte de o rezistenţă severă a cercurilor intelectuale credincioase tradiţiilor, puţin dispuse să accepte inovaţia în spaţiul formei arhitecturale. A alimentat prin "material vizual" disperarea tinerilor generaţionişti hăituiţi de conştiinţa întîrzierii, de provincialism cultural, de inconsecvenţă stilistică, de lipsa exerciţiului istoric de urbanism democratic, de spiritul mimetic, de indiferenţa funciară faţă de disciplină şi reglementare. Şi - mai ales - de elan istoric. În acest timp, arhitecţii şi investitorii stilului internaţional au lucrat suficient de mult pentru a fixa caracterul axei principale a oraşului şi al altora dintre imaginile sale nodale. E o performanţă pe care, paradoxal, nici arhitectura neoromânească nu o poate invoca, cu toate că a dominat reţetele de proiectare, formaţia arhitecţilor şi dezbaterea teoretică, mult mai mult timp. Aventura rapidă a modernităţii din anii ’30 la Bucureşti trimite la o ipoteză mai puţin frecventată şi care - îmi pare - îşi păstrează actualitatea. Aparent cel puţin, dialectica stilismelor arhitecturale a beneficiat aici de un fel de circuite de întărire, feedback-uri ascunse cu efecte contraintuitive, aruncînd rezultatele în sit departe de anticipările din declaraţiile ideologice sau din dezbaterea teoretică. Un vocabular stilistic denunţat cu virulenţă pentru tot felul de păcate (ca purtător de posibile influenţe devastatoare pentru sufletul autohton) a mobilizat importante fonduri şi nu s-a arătat incomodat de prestigiul, uneori de extremă autoritate, al adversarilor săi. În ciuda imprecaţiilor de toate culorile ideologice, în ciuda criticii corozive a unor lideri de opinie, cubismul a ocupat terenul iniţiativei liberale şi a lăsat un spaţiu de manevră limitat pentru "stilul Carol al II-lea", neoromânescul tardiv sau ecourile monumentalismului mussolinian. Paradoxala sa acceptare, chiar de către opinia populară, l-a răspîndit mult dincolo de perimetrele iniţiativei middle class. Fenomen de centru, modernismul treizecist a inspirat, la Bucureşti, propria sa replică la periferie, a cîrciumilor şi bloculeţelor minuscule, dar cu ferestre pe orizontală şi antene de radio pe atice tratate în stil art-deco. Este sau nu interesantă, din punctul de vedere al metamorfozelor actuale, libertatea arhitecturală care - cum spunea Le Corbusier - transformase la Bucureşti orice zi (arhitecturală, se înţelege) în duminică? Problema uşurinţei cu care şi practica construcţiei, şi investitorii acceptă idiomuri noi, într-o perioadă atît de scurtă, cu o minimă anticipare "de atelier", rămîne un subiect interesant. Ca şi în cazul modernismului treizecist, din momentul tranziţiei postcomuniste spiritul de improvizaţie şi atracţiile mimetice nu vor putea fi excluse din etiologia tendinţelor actuale. Modernizarea Bucureştiului îşi găseşte surse, chiar dacă discutabile, în transplanturi decomplexate. Discuţia despre scenariile împrumuturilor stilistice s-ar putea astfel redefini prin argumentele unui proces de geneză internă la care au jinduit adepţii autenticităţii în arhitectură şi care nu a căpătat decît arareori forme coerente. Entuziasmul şi viteza contagiunii fac parte din dialectica ataşamentelor stilistice formatoare, în cazul arhitecturii bucureştene. Şi astăzi numeroase referinţe, citate, texte şi remixuri din temele recurente ale genurilor proxime - în speţă ale curentelor mari din Europa contemporană - fac parte din corul formatorilor contextului urban contemporan. Gentrificare şi bidonvilles Spre deosebire de o imagine împărtăşită şi de autorităţi, şi de mulţi dintre colegii mei, sărăcia extremă nu este accidentală, nu este rurală şi nu este folclorică. Perimetrele sărăciei istorice nu sînt singurele locuri unde o întîlneşti. Şi nu doar ţiganii trăiesc în condiţii de sărăcie profundă şi cronică. Mai mult decît atît, indicatorii obişnuiţi - veniturile familiilor sau raţia calorică zilnică - nu reflectă contribuţia esenţială a locuinţei şi mai ales a stării mediului fizic al acestor noi cartiere, la excluziune şi marginalizare. Sărăcia extremă este legată intrinsec de un fel de "urbanism" al privaţiunii, al izolării şi letargiei care fac atît de dificilă integrarea şi valorizarea socială şi a indivizilor, şi a unor grupuri comunitare. Segregarea spaţiului urban este un nou-venit cu insule în curs de formare, un fenomen invizibil, poate, dar atotprezent de peisaje identice, nediferenţiate, lipsite de marcă identitară. În formele ei cele mai severe, sărăcia extremă este urbană, ne-specifică, non-etnică. Adăposturile minimale de locuit şi spaţiul amenajat al acestor comunităţi sînt identice, fie ele formate în România postcomunistă, în favellas sud-americane, în oraşele de gecekondu din Turcia sau în shantytowns din Asia de Sud. Modernizarea accelerată, schimbarea bruscă a dimensiunilor şi a ambiţiilor urbane, accelerarea timpilor istorici, intruziunea noilor interese financiare vor disloca oare natura atît de specială a Bucureştiului? Aş înclina să cred că el îşi va păstra alcătuirea din straturi întrepătrunse. Şi va rămîne un loc lipsit de complexe, gata să accepte standarde duble, contraste stringente, oportunisme decomplexate. În chip de încheiere, o interogaţie Care este locul arhitecturii şi al conservării arhitecturii într-un asemenea peisaj? Confruntat cu ceea ce se cheamă acum "provocări" (challenges) de naturi atît de particulare, discursul arhitecţilor recurge la argumentele demersului funcţionalist estetic stilistic, (încă) retorizat în termenii întîrziaţi ai dogmelor moderniste. Dezbaterea în jurul schimbării de scară nu se aventurează pe teritoriul forţelor economice. Impactul perceperii sărăciei extreme rămîne în afara şi a urbanismului operaţional, şi a planificării urbane de perspectivă. Dimensiunea şi multiplicarea interpretării "vernaculare" a modelelor "vestice", "europene" nu pot fi ignorate, fiind prezente în imaginea urbană, chiar dacă vorbim de cele mai benigne şi reversibile dintre ipostazele lor, geamul termopan sau prezenţa cablurilor informatizării. Experienţa socialistă supravieţuieşte în încrederea în programele paternaliste, top-down şi în amnezia şi apatia opiniei publice şi - de ce nu - în indiferenţa comunităţii intelectuale. Sîntem în faţa unor procese puternice, alimentate de genuri proxime (globalizare, europenism) de indiscutabilă autoritate, reglate de forţe din afara pîrghiilor de control accesibile arhitecturii. A conta pe atitudinea cultural-filantropică sau pe atenuarea acestor tendinţe pare o iluzie contraproductivă. Ce se întîmplă dincolo de comandamentele culturale - în teritoriul forţelor economice sau al prezenţei corozive a sărăciei noi sau endemice sau prin intruziunea "noului vernacular" în discursul arhitectural cultural - ne împinge către un pragmatism fără inimă? La o abdicare voluntară de la misiunea sacră a arhitecturii? Opţiunile nu sînt multe. Dar e mult mai lesnicios a găsi soluţii la probleme complet - şi corect - formulate. Asta înseamnă că misionarii conservării trebuie să participe la dezbaterea despre contemporaneitate şi avatarurile ei. ______________ Acest text a fost prezentat la simpozionul organizat la Bucureşti în cadrul proiectului "Vecinătatea - exerciţiu cotidian de aplicare a valorilor sociale", realizat de Centrul Internaţional pentru Artă Contemporană din Bucureşti (www.icca.ro).

Mai multe