Necunoscuta Libia

7 aprilie 2011   La porţile occidentului

În aparenţă formula este simplă: avem un dictator – Gaddafi – care şi-a atacat propriul popor, iar comunitatea internaţională sare în ajutorul populaţiei. Dar un enunţ atît de simplu mai degrabă ridică întrebări decît oferă explicaţii. Totul este relativ. În primul rînd, Gaddafi nu a apărut din neant, este lider al Libiei de peste 40 de ani, iar „cazierul“ lui nu este deloc curat. Represalii împotriva lui au mai existat, dar niciodată de asemenea proporţii. Motive destule ar fi fost în trecut, în special pentru că Gaddafi a sponsorizat acte de terorism pe teritoriu european, de exemplu. Atunci de ce abia după 40 de ani comunitatea internaţională s-a decis să îi aplice o corecţie de asemenea proporţii? Şi ce îl face diferit de familia regală saudită, de exemplu, care sponsorizează în toată lumea şcoli wahabite cu mesaj fundamentalist extremist? Rapid şi nu fără justificare, deja marea majoritate a opiniei publice din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu invocă din nou dublul standard de care, spun mulţi arabi, dau dovadă marile puteri occidentale, pe principiul „sînt încălcări ale drepturilor omului peste tot în lume, dar intervenţiile au loc acolo unde este petrol“. De aici se deschid porţile pentru tot felul de speculaţii care subminează, dacă nu legitimitatea, cel puţin motivaţia umanitară a intervenţiei din Libia. O altă întrebare este: Cine sînt părţile în conflict intern în Libia? Presa în general a simplificat, la fel politicienii: Gaddafi şi populaţia revoltată. În primul rînd, s-a pornit de la premisa că aproape toată populaţia libiană este anti-Gaddafi, fapt departe de adevăr. Cu siguranţă, nu este exclus ca mitingurile în sprijinul colonelului să fi fost regizate, dar la fel de adevărat e faptul că Gaddafi nu este degeaba lider de peste 40 de ani. Pentru asta nu e suficientă doar forţa brută. Gaddafi a reuşit să ţină laolaltă, fie prin forţă, fie prin cointeresare, un amalgam de triburi şi clanuri cu interese divergente şi cu o istorie de lupte sîngeroase.

Pentru mulţi libieni, Gaddafi este omul care le-a oferit stabilitate, educaţie şi servicii medicale gratuite, le-a asigurat un nivel de trai relativ decent sau măcar venituri mici, dar sigure şi a ţinut Libia departe de războaie intertribale. Da, Gaddafi a construit jamahiria, inclusiv administrativ, tocmai pe sistemul tribal pentru că aşa a putut controla mai uşor triburile libiene, dîndu-le o oarecare autonomie, pentru ca apoi toate firele să ajungă pînă la urmă în mîna lui, dar asta a fost soluţia pentru o ţară şi o populaţie cu identitate în primul rînd tribală, şi nu naţională. Da, nu este democraţie, dar pentru libieni a funcţionat. Da, democraţia şi libertatea de expresie nu au avut ce căuta în Libia lui Gaddafi, dar cine poate spune că libienii au conştiinţa civică a europenilor, cine poate spune că libienii se gîndeau la imposibilitatea de a se exprima liber cînd beneficiau de servicii medicale gratuite? Pînă la revoltele de anul acesta, nu a existat o opoziţie propriu-zisă la regimul Gaddafi, aşa cum a existat, fie şi firav, în Egipt sau Iran sau Bahrein. În Libia, puţinele tentative de opoziţie au venit din partea unor lideri de triburi probabil insuficient „cointeresaţi“ de Gaddafi. În ce priveşte existenţa unei societăţi civile, oricît de plăpînde, ca cea din Egipt, nici nu poate fi vorba. Aşadar, rămîne de văzut cine sînt rebelii sau, mai bine zis, liderii acestora. Dincolo de discursul umanitar şi înălţător, membrii Consiliului Naţional de Tranziţie, cel recunoscut rapid de preşedintele Sarkozy ca singura entitate care reprezintă legal Libia, sînt de fapt foşti miniştri ai lui Gaddafi şi foşti apropiaţi ai acestuia, adică oameni ai regimului, oameni care au profitat de pe urma regimului Gaddafi. Cît de legitimă este susţinerea lor? Mai degrabă decît o revoluţie, ce se întîmplă în Libia pare un război civil în care coaliţia occidentală „benevolă“ şi NATO au ales să susţină una dintre tabere. În plus, Gaddafi a fost subestimat, la fel susţinerea de care se bucură în interior şi nu pare atît de uşor de clintit pe cît se aştepta Franţa, de exemplu, care vedea rezolvată problema în foarte scurt timp. În plus, militarii au o vorbă – „nimeni nu cîştigă un război doar din aer“ –  iar mandatul ONU exclude o intervenţie terestră. Ar fi nevoie ca rebelii să aibă capacitatea de a face pe teren ce fac occidentalii din aer, şi deocamdată, cu toate pierderile suferite, forţele lui Gaddafi sînt încă superioare militar. Şi presupunînd că Gaddafi este înlăturat într-un fel sau altul, cine şi cum va conduce şi administra Libia? Cine speră că triburile libiene se vor grăbi să aplice o democraţie de tip occidental, cu o reprezentare populară largă se amăgeşte şi ignoră realitatea culturală locală. Nu este deloc exclus ca, post-Gaddafi, Libia să plonjeze într-un război intertribal pentru putere, un război civil pe termen lung. Atunci poate veni momentul în care puterile care au pornit ofensiva împotriva lui Gaddafi să plătească oalele sparte, să îşi pună problema unei intervenţii terestre de menţinere a păcii şi să se trezească, după Irak, în situaţia de a se afla, spre oprobriul populaţiei din regiune, din nou, pe teritoriu arab.

Carmen Gavrilă este corespondent la Radio România Actualităţi.

Mai multe