Miopia tranzacțională a lui Trump

Poate că atacul președintelui american Donald Trump la adresa politicilor comerciale și tehnologice neloiale ale Chinei este justificat, dar strategia sa a dăunat alianțelor și instituțiilor de care SUA depind. Vor compensa oare beneficiile pe termen scurt costurile instituționale pe termen lung?

Apărătorii lui Trump pretind că abordarea sa unilaterală și agresivă a întrerupt inerția sistemului comercial internațional și a împiedicat alte țări să „dilueze“ puterea SUA. Dar diplomația tranzacțională a lui Trump e foarte diferită de viziunea instituțională a politicii externe descrise odinioară de fostul ministru de Externe american George -Shultz ca un „grădinărit“ plin de răbdare.

După cel de-al Doilea Război Mondial, președinții americani au urmărit să sprijine instituțiile internaționale și să le extindă – cu mai multe exemple: Tratatul de Neproliferare Nucleară, din timpul lui Lyndon B. Johnson; Acordul de Control al Armamentului, sub președințiile unor Richard Nixon, Gerald Ford și Jimmy Carter; Convenția-cadru de la Rio asupra schimbărilor climatice, sub George W. Bush; Organizația Mondială a Comerțului și Regimul de Control al Tehnologiilor pentru Rachete, sub Bill Clinton; și Acordul de la Paris privind schimbările climatice, al lui Barack Obama.

Abia începînd cu Trump, admi-nis-trația SUA a abordat o politică cu precădere critică față de instituțiile multilaterale. În 2018, ministrul de Externe Mike Pompeo a declarat că, după sfîrșitul Războiului Rece, ordinea internațională a deservit SUA, și s-a plîns că „multilateralismul a devenit un scop în sine. Cu cît semnăm mai multe tratate, cu atît ne simțim mai în siguranță. Și credem că sarcinile sînt îndeplinite cu atît mai bine, cu cît numărul birocraților este mai mare“. Administrația Trump a ales o abordare tranzacțională îngustă față de instituții.

Instituțiile sînt, spus pe scurt, modele valoroase de comportament social. Ele sînt mai mult decît simple organizații formale, care uneori se sclerozează și trebuie reformate sau desființate. Instituțiile includ organizațiile, dar, mai important de atît, ele presupun un întreg sistem de reguli, norme, rețele și așteptări, care creează roluri sociale și obligații morale. O familie, bunăoară, nu e o organizație, ci o instituție socială în care rolul părinților antrenează obligații morale cu privire la interesele pe termen lung ale copiilor.

Unii realiști ai politicii externe desconsideră instituțiile, pe motiv că politicile internaționale sînt anarhice, ceea ce duce la o anulare reciprocă: cîștigul meu e pierderea ta, și viceversa. Dar în anii 1980, politologul Robert Axelrod de la Universitatea Michigan a folosit turniruri informatice pentru a arăta că jocurile în care survine, pe moment, un imbold rațional de a trișa se pot schimba, dacă există perspectiva perpetuării unei relații. Prin amplificarea a ceea ce Axelrod numea „umbra viitorului“, instituțiile internaționale pot încuraja reciprocitatea și cooperarea, cu consecințe situate dincolo de simplele tranzacții. Or, tocmai asta ratează miopia tranzacțională a lui Trump.

Desigur, instituțiile își pierd uneori valoarea și devin ilegitime: dovadă stau sclavia sau segregația – odinioară, larg acceptate. În materie de relații internaționale, administrația Trump e îngrijorată că instituțiile de după 1945 au „gulliverizat“ SUA – și, aici, au dreptate. Liliputanii folosesc sfori instituționale multilaterale pentru a limita puterea de negociere pe care Gulliver-ul american ar pune‑o altminteri în balanță, cu prilejul oricărei confruntări bilaterale.

SUA își pot folosi puterea și resursele extraordinare pentru a rupe aceste precare sfori instituționale și pentru a-și spori pe termen scurt puterea de negociere. Dar SUA pot vedea în aceste instituții și un mijloc de a antrena alți parteneri în susținerea bunurilor și instituțiilor publice globale – în interesul pe termen lung al Americii și al altor state. SUA se plîng de blatiști, dar au privilegiul de a conduce autobuzul.

Sintagmele „ordinea internațională li--berală“ sau „Pax Americana“, folosite pentru a descrie perioada de după al Doi-lea Război Mondial, nu mai descriu cu acuratețe rolul jucat de SUA în lumea de azi. Cu toate acestea, dacă țările cele mai puternice nu vor prelua inițiativa creării de bunuri publice globale, acestea nu vor mai fi furnizate, iar americanii vor avea de suferit, alături de ceilalți. Cert e că retragerea din miezul problemelor internaționale nu va fi posibilă, iar izolarea nu este o opțiune.

Naționalism versus globalizare e o falsă alternativă. Deciziile importante de politică ale viitorilor președinți americani vor fi despre unde și cum să se implice. Autoritatea americană nu înseamnă hegemonie, dominație sau intervenție militară. Chiar și în cele șapte decenii de supremație americană de după 1945 au existat întotdeauna grade de autoritate și influență globală, iar politica externă americană a funcționat cel mai eficient atunci cînd președinții au înțeles importanța rețelelor de parteneriat pe mai multe niveluri cu ceilalți actori. Hegemonia (cu sensul de „control“) și monopolaritatea globală care au stat la baza politicii externe americane după sfîrșitul Războiului Rece au fost întotdeauna iluzorii.

Partenerii străini sînt dispuși să ajute SUA. Iar disponibilitatea lor e influențată nu numai de puterea coercitivă, militară și economică a Americii, dar și de atractivitatea puterii ei soft, bazate pe o cultură deschisă, pe valori democratice liberale și pe politici formulate astfel încît să lase impresia de legitimitate. Respectul jeffersonian pentru opiniile semenilor și utilizarea wilsoniană a instituțiilor pentru a încuraja reciprocitatea și a amplifica umbra lungă a viitorului au jucat un rol esențial pentru succesul politicii externe americane. După cum ne amintește Kissinger, ordinea mondială depinde de capacitatea unui stat-lider de a combina puterea cu legitimitatea. Iar instituțiile sporesc legitimitatea.

Cînd va ajunge la putere, succesorul lui Trump se va confrunta cu sarcina de a reînvăța publicul american că politica externă a SUA trebuie să fie una care va furniza bunuri publice globale în colaborare cu alți actori, pe care îi va atrage în parteneriate prin capitalul de putere soft. Succesul supremației americane de după 1945 a depins de un mod de exercitare a puterii alături de alții, dar și asupra lor. Această sarcină va deveni mai dificilă, odată cu noile probleme transnaționale ale secolului XXI, precum pandemiile, schimbările climatice, terorismul și criminalitatea informatică. Succesul viitor al politicii externe americane ar putea depinde de viteza cu care americanii vor reînvăța aceste lecții instituționale – și nu de ascensiunea sau declinul altor puteri.

Joseph S. Nye, Jr. este profesor la Universitatea Harvard şi autor al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump.

© Project Syndicate, 2020

www.project-syndicate-org 

traducere de Matei PLEŞU