Migranții ca muniție de război și adecvarea Vestului la agresor

Odată cu numărul migranților înghesuiți de Belarus la frontierea polonă a crescut și alerta în Vest. E vorba de un război hibrid, a admis șefa Comisiei Europene. Dar cine e agresorul? Dar ținta? Și cum e apărarea ei?

Lumea civilizată se confruntă în aceste zile cu mai multe drame și conflicte concomitente la granița dintre Belarus și Polonia. Pentru a le face față și a aplana criza iscată de transformarea migranților în muniție antioccidentală, e bine de știut cine anume e cu adevărat la originea ei și ce urmărește.

La Washington, șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a calificat faptele dictatorului din Belarus, Lukașenko, ale cărui trupe înghesuie spre granița polonă oameni aduși din Orient, pe care grănicerii Varșoviei nu-i lasă să treacă spre Vest, drept un „război hibrid“. Ceea ce e un fel elegant de a spune că Polonia, și prin ea UE și NATO, se confruntă cu o agresiune externă. Dar a cui? Doar a președintelui din Belarus? Sau mai degrabă, după cum just au precizat oficialii polonezi, a Rusiei lui Putin, patronul politic și economic al liderului de la Minsk, hoțul alegerilor prezidențiale din Belarus? Tiranul, căruia lumea civilizată nu-i recunoaște calitatea de președinte, a înăbușit în sînge revolta poporului său însetat de libertate și s-a văzut, în ripostă, sancționat de UE.

Cauza crizei și reacții apusene

Ca să se revanșeze și să extorcheze bani de la UE, Lukașenko adună migranți din lumea a treia, spre a inunda Vestul cu ei și a destabiliza Polonia și democrațiile occidentale, afirmă, în Occident, înțelepciunea convențională.

Pe baza ei, șeful diplomației germane, Heiko Maas, l-a calificat, just, pe Ale-ksandr Lukașenko, drept „șeful unei bande de traficanți de persoane“. Șefa lui, Angela Merkel, care nu mai conduce Germania decît pînă la instalarea viitorului cancelar, probabil social-democrat, i-a dat un telefon lui Vladimir Putin, rugîndu-l să intervină pe lîngă protejatul său, Lukașenko. Căci, potrivit ei, „instrumentalizarea migranților e inacceptabilă“.

Adevăr grăiește, politicos, cancelara. Politicos, pentru că putea la fel de bine să spună că nu e drăguț să transformi oameni din Siria și Irak în gloanțe, ca să omori cu ele Polonia, Lituania și democrațiile occidentale, inundîndu-le cu migranți. Și că nu e delicat să șantajezi cu o tragedie umanitară de proporții, ca să determini Vestul, în manieră mafiotă, nu doar să nu te mai pedepsească, ci și să-ți achite obișnuita taxă de protecție, o manevră învățată de Putin și de Lukașenko de la Turcia lui Erdogan, care continuă s-o practice, mai nou, în Cipru. Dar discreția, politețea și gingășia cancelarei sînt explicabile.

Adevăratul agresor

Mai întîi, pentru că știe de starea disperată, inumană, în care sînt siliți mii de nefericiți, adunați din Răsărit și din sud și aduși pe calea aerului în Belarus să-și petreacă nopțile de gheață pe gerul de la granița polono-bielorusă ori lituaniano-bielorusă.

Apoi, pentru că înțelege că UE nu prea are ce-i face agresorului acestui război hibrid, cît timp nu-și poate apăra granițele externe și trăiește sub teroarea unei victimocrații, care-i consideră pe migranți nu inși ce se lasă instrumentalizați spre a încerca să treacă ilegal frontiere ca să caute o viață mai bună, ci victime în drept să încalce legile sta-telor spre care se îndreaptă.

În plus, Merkel și Vestul s-au obișnuit să stea cu căciula în mînă în fața lui Putin, după ce au adoptat cîndva, fără nici o tragere de inimă, sancțiuni timide ca reacție la invadarea și dezmembrarea Ucrainei și la anexarea Crimeei de către Rusia lui Putin. Deși prea slabe, în Vest se tot discută, de ani de zile, anularea lor unilaterală. Și s-a admis, fără crîcniri perceptibile, ca tot mai impotentul Consiliu al Europei să-și revoce sancțiunile lui. Or, nu doar polonezii și balticii sînt convinși, în baza logicii politice, că numele adevăratului agresor de la frontiera poloneză nu e ridicolul Lukașenko, ci Putin, fără de care – și fără susținerea și ordinul căruia – satrapul său din Minsk n-ar mișca în front.

În acest caz, chiar și numai a vorbi cu agresorul veritabil la telefon și a-i cere intervenția binevoitoare e un soi de umilă îndreptățire și legitimare a făptașului, lovind, indirect, în victimele lui. Astfel nu se descurajează actuale și viitoare fapte inumane și nu se resping șantajele la adresa vecinilor Rusiei și Rusiei Albe, precum și a Vestului, ca să nu mai evocăm potențiale victime statale chiar mult mai neajutorate, ca Republica Moldova. Ci se procedează, iresponsabil, la stimularea lor.

Neajutorarea SUA

În acest context nu prea ajută nici ajutorul retoric al Americii, obținut de șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, la Washington. Căci SUA au, sub administrația Biden, propria lor problemă nerezolvată cu migranți de la granița mexicană, mutați clandestin, noaptea, ca hoții, pe calea aerului, de la frontieră, în state federale din sud, după cum s-a plîns recent guvernatorul Floridei, Ron de Santis, amenințînd să-i expedieze pe nou-veniți cu autobuzele direct în statul Delaware, patria președintelui.

Cu atît mai mult cu cît administrația Biden subvenționează, involuntar, traficul de persoane la care se dedau cartelurile mexicane. Căci oficialitățile americane au promis despăgubiri imense, de aproape o jumătate de milion de dolari, unor imigranți ilegali care, în loc să fie tratați cu mănuși, cum reclamă victimocrația, fuseseră separați de copiii lor. În schimb, SUA și-au lăsat aliații afgani la mîna talibanilor și la cheremul unui regim de traficanți de oameni, de felul celui din Minsk.

Ar ajuta, în schimb, înțelegerera modului de a lucra al președintelui rus. Al cărui modus operandi este de a isca crize, ca niște incendii, într-un loc, pentru a obține alte avantaje, în alt loc, ori pentru a-și putea derula nestingherit de prea multă atenție publică vreo agresiune, planificată de mult, în schimbul aplanării crizei și al stingerii focului aprins aiurea de piroman.

Ce-ar mai ajuta? Solidaritatea și unitatea internă și refuzul izolaționismului.

Ar mai ajuta să se pună capăt împăciuitorismului la adresa agresorilor reali și interpuși, precum și politicii de appeasement față de alți inamici ai Vestului de felul aliaților lui Putin. Între care și cel membru al NATO care este liderul turc Erdogan.

Pornind de aici, ar fi de mare folos adoptarea unui set de măsuri concrete, stringente și consecvente. Ar ajuta nu doar întărirea pazei frontierelor UE, astfel încît să descurajeze pe viitor orice migrație, ci și pedepsirea liniilor aeriene, a statelor de origine și de tranzit care se angajează, contra cost ori sub șantaj, la complicități cu tiranii în sfera migrației. La fel, se cere impunerea de noi sancțiuni la adresa Belarus, propuse și discutate în prezent, precum și suplimentarea celor adoptate împotriva Rusiei.

Nu în ultimul rînd, știut fiind că jucătorul de șah Putin profită de orice ruptură a lanțului de pioni ai Vestului, ar fi extrem de utilă afișarea și mai clară a solidarității UE cu Polonia și Lituania, ca și cu alte state răsăritene amenințate de Moscova, ca Ucraina și Republica Moldova, respectiv rapida îngropare a securii războiului ideologic sfîșiind în interior Comunitatea, între dreapta creștină și națională, central- și est-europeană, pe de o parte, și stînga seculară și universalistă, din Vest, pe de alta.

N-ar fi exclus ca Putin și Lukașenko să fi transformat frontiera poloneză în zonă de război hibrid tocmai ca să încerce să extragă capital politic cît mai amplu nu doar din sperata perpetuare a lașității Vestului, ci și din evitabilele disensiuni interne, comunitare.

Doar adoptarea acestor măsuri combinate cu refuzul categoric al preluării migranților ce se lasă instrumentalizați, context în care trebuie mulțumit Poloniei pentru intransigența manifestată la frontiera ei răsăriteană, ar putea pune capăt abuzului extrem de cinic la care se dedă cuplul Putin-Lukașenko prin transformarea unor oameni în gloanțe.

Dar ajunge? Probabil că nu, de vreme ce oamenii sînt pretutindeni atît de însetați de libertate și de o viață demnă, încît e inevitabil ca mulți să continue să-și ia lumea în cap spre a le obține.

Ceea ce demonstrează că Vestul nu se poate autoizola, ci trebuie, oricît e de riscantă această întreprindere, să-și exporte libertatea, în loc să și-o restrîngă acasă, pentru ca oamenii să nu-și mai ia lumea în cap și picioarele în spinare.

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle, Bonn.