Merkel și Zemmour, sfîrșit și debut european cu nori cenușii la orizont

8 decembrie 2021   La porţile occidentului

Angela Merkel și-a luat adio de la putere. Mai dur, succesorul ei, Olaf Scholz, cere vaccinul obligatoriu, o idee cam la fel de polarizantă ca discursul lui Éric Zemmour, un candidat al dreptei la președinția Franței.

Ce va fi, oare, cu motorul franco-german al Europei? Va continua să funcționeze, chiar dacă nu la turații maxime? Se va gripa? Sau va intra pe multă vreme în reparații capitale? Întrebările sînt legitime și presante, fiindcă la cîrma ambelor țări au loc, ori s-ar putea produce în curînd, schimbări de anvergură istorică.

La Paris și-a anunțat candidatura la președinție Éric Zemmour, un ziarist considerat de o mare parte a presei mainstream „populist de dreapta” sau „extremist”. Înainte de a-și anunța oficial candidatura, Zemmour, autorul mai multor cărți foarte populare, dar controversate, în care francezul de origine nord-africană și religie evreiască exprima viguroase critici la adresa islamului, era cotat în sondaje ca fiind mai bine plasat decît șefa „Adunării Naționale”, Marine Le Pen, și, deci, în stare să ajungă să se confrunte în turul de balotaj cu actualul președinte al Franței, Emmanuel Macron.

Final de eră

În răstimp, în Germania, s-a încheiat o eră. Cea mai celebră fiică a RDG și „mamă” a națiunii germane și-a luat oficial adio de la putere. În locul Angelei Merkel trece la putere social-democratul Olaf Scholz, care a și început să-și polarizeze națiunea, pronunțîndu-se, în asentimentul majorității germanilor, în favoarea vaccinului obligatoriu. Iar cel din urmă e de natură să întărească stigmatizarea minorității care i se împotrivește. Și, după cum reliefa recent Berliner Zeitung, conducerea politică a unei țări „nu trebuie să aplice decît cele mai îngăduitoare mijloace în vederea combaterii eficiente a unei pandemii”. Or, vaccinarea cu de-a sila, impusă prin „amenzi pe care nu le pot plăti decît bogații”, n-are loc în colecția unor astfel de mijloace. Și mai clar avertizează un ziar renan, potrivit căruia „vaccinarea obligatorie ar diviza societatea și mai adînc. Ar fi iluzoriu să se creadă că antivacciniștii s-ar converti sub presiunea amenințării amenzii”.

În schimb, presiunea statului i-ar „trimite pe sceptici în brațele extremei drepte”.

Bilanțul cancelarei

Remarcabilă, în context, e estimarea ziarului Rhein-Neckar Zeitung, potrivit căreia asemenea măsuri coercitive ar scinda și mai adînc societatea, sintagmă care admite, implicit, îngrijorătoarea ei dezbinare actuală. Care e alimentată de faptul că extrema dreaptă își sporește rîndurile automat cînd extrema stîngă își impune cîte una din revendicările ei radicale. E dezbinarea legată doar de pandemie și de informările privitoare la vaccinuri și terapii, resimțite de mulți ca insuficiente și unilaterale? Și i se poate atribui Angelei Merkel vina exclusivă a acestei polarizări? Evident că nu. Nefăcutele sale, legate în special de pierderea controlului statului în criza migrației din 2015, s-au datorat în mare măsură instinctului ei de putere și convingerii, pînă la un punct potrivite țelului său, că a alege calea îmbrățișării necondiționate a adversarului de stînga și a ideilor lui progresiste era calea cea mai sigură de a se menține la butoane. În plus, în special în primii ani la șefia executivului, Merkel a acumulat o serie de merite, motiv pentru majoritatea, prin tradiție obedientă, a compatrioților ei de a-i acorda încredere mult timp. Dar e remarcabil faptul că, la plecarea ei, predomină în comentariile presei bemolul. Nu puțini observatori politici au început în fine să realizeze, ori să admită, că Merkel n-a făcut doar bine în lunga ei carieră politică.

Extrem de criticată și controversată va rămîne decizia ei de a deschide granițele în beneficiul sutelor de mii de migranți din lumea islamică luînd cu asalt Europa, în 2015. Pretenția potrivit căreia n-ar fi putut acționa în fața acestui aflux altfel decît a făcut-o s-a văzut credibil contrazisă de exemplul altor lideri europeni, atunci sau ulterior, care au demonstrat că se poate menține controlul frontierelor dacă există voința politică necesară. Și de Merkel însăși, care și-a schimbat radical politica în acest domeniu, din 2016. Dar, pentru multe țări europene, între care Marea Britanie și Franța, schimbarea ei de macaz a survenit tardiv.

Înainte de a fi fost dezbinați în pro- și antivacciniști, în adepți ai Științei cu Ș mare și conspiraționiști cu c mic, în ecologiști cu merite sacrosancte, elogiați cu ditirambi planetari și negaționiști cu spume, în adepți ai corectitudinii politice și partizani ai libertății, britanicii și francezii s-au văzut învrăjbiți de migrație. Speriați, între altele, și de ideea valurilor migratoare covîrșind Europa, britanicii au optat în majoritate pentru Brexit. Iar în Franța a luat amploare populismul de dreapta.

Dialectică progresism-populism

Pe mulți francezi și germani i-au înfuriat și speriat, cînd nu i-au umplut de entuziasm, nu atît ursuleții de pluș ori buchetele de flori cu care au fost întîmpinați în Germania deopotrivă refugiați și islamiști, cît ideologizarea, de către elite și o amplă parte a presei, a islamului și parțiala tabuizare a realității celui politic, generînd terorism. Apariția, în Franța, a societăților paralele din suburbii segregate de întinse zone „no-go”, în care și polițiștilor le e frică să intre, disprețul manifestat față de drepturile femeii de tot mai numeroșii fundamentaliști musulmani din orașele Hexagonului, precum și amploarea cruzimii manifestate de teroriștii islamiști în atentatele din 2016 le-au pus multor francezi capac. Pe acest fond angoasant s-a produs ascensiunea surprinzătoare a lui Éric Zemmour.

I s-a reproșat un prezumtiv „fascism” și că ar fi un „Donald Trump” francez. Că susține teze ca a marii „înlocuiri de populații”, în speță a substituirii albilor creștini cu musulmani și oameni de culoare, de care s-ar fi prevalat atentatori, precum cel odios care a însîngerat Christchurch.

Zemmour și deplasarea spre dreapta a clasei politice franceze

Or, pe Éric Zemmour, care nu e nici alb, nici creștin și nu e magnat, ci cărturar, autor al mai multor cărți de mare succes, probînd profunda cunoaștere a istoriei Franței, cultura, pregătirea intelectuală și finețea retorică, îl deosebesc net de prea puțin cultivatul Trump. Provocatori, ultraconservatori și populiști sînt însă ambii, cînd exaltă un trecut idealizat spre a zugrăvi în culori excesiv de sumbre un prezent de înlocuit, salvaționist, sub mesianica lor conducere. Și cînd preiau în folos propriu, răsturnîndu-le, politicile identitare ale extremei stîngi. Dar dacă extremiștii susțin că ziua iese în genere soarele, iar noaptea luna, e greu să nu fii de acord cu realitatea, doar pentru că o exprimă ei. Situația demografică a populației creștine și albe din vestul Europei e marcată de necontenita ei scădere numerică și de concomitenta amplificare a segmentelor imigrate și ghetoizate, originare din lumea islamică.

Nici aprecierea meritocrației, apelul refacerii încrederii în elite, aderența la valori republicane și adversitatea deschisă față de ceea ce Zemmour numește „islamogauchism” și incompatibilitatea islamului cu drepturile femeilor și cu valorile democrației, ori criticile la adresa unei prese tot mai înclinate să tabuizeze teme sensibile, nu pot fi cotate ca fascism. Pozițiile sale ultraconservatoare, prea populare, din unghiul elitelor politice și culturale actuale, dau glas anxietății unui număr notabil de vest-europeni, care nu se mai simt, în patrie, acasă. Ele au împins mult spre dreapta și partidul gaullist, „LR”, stimulînd divorțul întregii clase politice franceze de zona stîngii ultraprogresiste a spectrului politic.

Dată fiind popularitatea ideilor charismaticului Zemmour, cu atît mai simpatizat în era lehamitei politice cu cît nu are un partid, pe segmentul său de spectru politic se bat (spre norocul lui Emmanuel Macron) și gaulliștii, și Adunarea Națională condusă de Marine Le Pen.

Or, această deplasare franceză spre dreapta vine în răspăr cu alta, la fel de accentuată, de natură să schimbe durabil fața Europei. Este volta politică în direcție diametral opusă, de actualitate, ori predictibilă, marcînd Germania și Austria. Ambele țări de limbă germană se află în finalul unei ere moderat-conservatoare și în pragul unei orientări spre progresism radical. Acest clivaj nu anunță nimic bun pentru viitorul unei Europe oricum divizate și captive unui șir virtual interminabil de crize financiare, economice, pandemice, morale și politice, sau pentru un motor franco-german al UE, care va tuși mult, înainte să se reaprindă.

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle, Bonn.

Foto: Éric Zemmour (wikimedia commons)

Mai multe