Merkel, Biden, neînțelegerile transatlantice și provocările globale

Ne înțelegem oare propria istorie? Au priceput oare toți nemții că, precum anestezistul care găsește pacientul aproape fără viață și îi administrează o injecție salvatoare, fără să-i ceară voie bolnavului, americanii i-au mîntuit, ocupîndu-i după un război care, dacă i s-ar fi făcut voia liderului lor nazist suprem, s-ar fi soldat cu exterminarea poporului german, nu doar a evreilor europeni și a zeci de milioane de slavi?

Dacă au înțeles, nu e limpede de unde antiamericanismul de care s-au prevalat varii demnitari social-democrați în campaniile lor electorale, spre a cîștiga alegeri în Germania.

Istoria ca efect al neînțelegerilor reciproce

Istoria pare a fi urmarea unor suite de neînțelegeri și de disonanțe cognitive. Henry Kissinger s-ar fi plîns cîndva că nu știe numărul de telefon al Europei. Dacă vorba e autentică, e clar că fostul șef al diplomației americane se alinta sau se prostea voluntar. Cît timp Germania a continuat să fie necondiționat aliatul ferm al Americii, SUA și Europa n-aveau nevoie să schimbe numere de telefon. Și, de cînd Germania s-a desprins de SUA sub social-democratul Gerhard Schröder, omul scos ulterior din cancelariat și vîrît în buzunarul vestei lui Putin, a forma numărul de telefon al Bătrînului Continent înseamnă a suna la cancelariatul berlinez. Unde încă mai domnește Merkel.

Cancelara n-ar trebui să mai aibă nevoie de prezentări. Și totuși, pentru mulți americani, Angela Merkel nu e „conducătoarea lumii libere”, cum a măgulit-o un Barack Obama ipocrit și disperat, după înfrîngerea la prezidențiale a candidatei sale de către abundent demonizatul Trump, ci o carte cu  șapte peceți. Problema administrației din Washington? Biden și ai lui știu că „Germania e cea mai mare putere în Europa, dar nu reușesc să înțeleagă în ce anume constă politica europeană în diverse domenii”, scrie reputatul analist geopolitic George Friedman în publicația Cicero. El precizează: „E un fapt că încercarea de a înțelege politica militară, economică și geostrategică a Europei frizează imposibilul”.

De acord. Dar a cui oare e vina pentru această incomprehensibilitate, dacă nu a celei care conduce Europa nu de azi, de ieri? Angelei Merkel i s-a făcut, iată, onoarea unei primiri la Casa Albă, în vizita ei de adio în SUA, deși, dacă Vestul și raporturile transatlantice se confruntă cu probleme politice și economice, un aport substanțial la complicarea lor îi revine tocmai cancelarei. Care, de bine, de rău, e în fruntea principalei puteri europene de mai bine de un deceniu și jumătate, fiind liderul politic cel mai longeviv și mai influent din emisfera apuseană.

Și chiar dacă deteriorarea relațiilor transatlantice a debutat sub predecesorul ei, Schröder, pionierul fracturării brutale a raporturilor bilaterale în vremea campaniei irakiene, Merkel a contribuit decisiv la menținerea lor la reanimare, nu doar în epoca Trump și nu doar din pricina alunecării perpetue spre stînga, spre ecologism și ultraprogresism a guvernelor ei berlineze.

Provocările viitorului

Deși, după alegerile germane din toamnă, Merkel nu va mai ridica receptorul Europei și chiar dacă o va urma la cîrmă succesorul ei din fruntea CDU, Laschet, iar nu plagiatoarea și falsificatoarea de autobiografii, ecologista Baerbock, relațiile transatlantice se vor mai izbi mult timp de încurcăturile create în ultimele decenii.

Între ele sînt conflicte și evoluții independente, parțial, de cancelară și de Germania, confruntînd America și Vestul. De pildă, ascensiunea Chinei comuniste, principala provocare pentru Vest, cu sistemul ei mixt, totalitar, capitalist și sclavagist, cu tehnologia ei de vîrf parțial furată, cu ura ei pentru democrații liberale, cu agresiunile și genocidul ei, ca și cu supravegherea și cenzurarea la sînge a populației proprii, comise toate în numele „armoniei”.

Obosită de mult de rolul ei de jandarm global și măcinată lăuntric de revoluția culturală iscată de o ideologie de extremă stînga, America a înțeles că principalul ei meci global, unul pe viață și pe moarte, o contrapune Chinei. Visul umed al oficialilor din Washington e, prin urmare, ca Europa, citește Germania, să preia de la SUA o sumă de misiuni securitare care să dea SUA și aliaților ei asiatici mînă liberă să se măsoare cu Beijingul.     

Lupta partenerilor transatlantici cu ei înșiși

Problema e că Europa însăși e divizată rău. E tot mai subminată ideologic și, ca atare, tot mai fragilă economic, iar Germania numai de preluat sarcini defensive, militare și strategice nu are chef. Ca restul Europei, Germania s-a obișnuit să profite plenar, securitar, de pe urma umbrelei americane și a alianței NATO, pe care însă, nu întîmplător, principalul partener al Berlinului, președintele Franței, Macron, a declarat-o „în moarte cerebrală”. Nu întîmplător, de vreme ce America nu mai e de mult ce-a fost, iar Turcia a îmbrățișat dușmanii globali ai Vestului, de la Moscova la Beijing și de la Teheran la Frăția Musulmană.

În acest timp, Germania mai are și alte motive, nemărturisite, de a refuza orice invitație la parteneriat cu SUA la conducerea militară și la coordonarea polițienească a treburilor lumii. Iar acest motiv decurge din proasta gestiune psihologică a naufragiilor suferite în cele două războaie mondiale. Din deznodămîntul fatal al celor două conflagrații mondiale declanșate de ea, elita germană a înțeles că nu mai trebuie să încerce niciodată să obțină preeminența globală pe cale militară. Războiul? Exclus! – „nie wieder Krieg”, învață să exclame, de mici, copiii din Republica Federală. Net mai promițătoare i se pare elitei ascensiunea în afacerile globale prin comerț, ceea ce crede, fals, a implica neapărat și necondiționat pacifism și raporturi convenabile cu oricine. Chiar și cu regimuri totalitare și teroriste de stat, precum cel iranian, cel moscovit și cel chinez.

Din neînțelegerea justă a propriilor erori istorice și a lecțiilor de extras din ele s-au ivit – mai ales de cînd Germania și-a încălcat, din 2003 încoace, angajamentul postbelic de a nu se mai despărți vreodată de America și de aliații apuseni – suita de erori care scindează acum, puternic, Europa. Între ele, atitudinea excesiv de concesivă față de Rusia lui Putin.

Intră în scenă Rusia

Berlinul pare a nu se putea disocia de ideea bismarckiană că nu e rea înțelegerea Berlinului cu Moscova, fie și peste capul statelor și neamurilor mici și mijlocii situate între Prusia și Rusia. Așa s-a ajuns ca Germania lui Schröder să comită eroarea gravă a lui Nord Stream I, iar succesoarea lui, Merkel, s-o săvîrșească pe cea funestă, catastrofală și imposibil de justificat moral, politic sau economic, după invazia rusă în Ucraina, a lui Nord Stream II. 

Acest gazoduct nu înseamnă doar o iresponsabilă amplificare a dependenței Germaniei de livrările rusești de energie. Împreună cu Putin, Nord Stream II reprezintă un pericol existențial pentru est-europenii care știu pe propria piele ce înseamnă imperialismul rusesc. Superbia germană, care se preface a nu înțelege aprehensiunile poloneze și baltice și temerile existențiale ale Ucrainei ori ale Georgiei și Moldovei – cele lăsate in corpore de izbeliște de Merkel și Obama și în 2008, la București, cînd le-au condamnat, refuzînd de dragul Rusiei cooptarea lor în NATO – dezbină serios Europa.

În chestiuni ca Nord Stream II, Germania n-are cum să nu se izoleze iremediabil, iar America lui Biden n-are cum să nu fie de partea Poloniei, balticilor și ucrainenilor.

Dar dacă SUA nu-i mai înțeleg pe vest-europenii pentru care agresivitatea Rusiei nu e o prioritate, cum e pentru națiunile comunizate de sovietici, nici est-europenii nu-i mai înțeleg pe americani, că se lasă pe mîna unei elite tot mai virulent antiamericane, neomarxiste și neorasiste, adulînd grupări gen BLM. Care osîndea recent, cu oroare, nu pe dictatorul cubanez, al cărui regim comunist își jefuiește neamul și îi sugrumă libertatea, ci pe guvernul american care ar „pedepsi” Cuba.

Schimbarea la față a Americii și a NATO

Aceeași elită progresistă e parțial de vină pentru seria marilor înfrîngeri strategice suferite în ultima jumătate de veac de americani, din care face parte și rușinoasa retragere din Afganistan. Negocierile SUA cu un Iran condus de un criminal în masă, ca Ebrahim Raisi, care și-a torturat mare parte din victime înainte de a conduce operațiunea executării lor, a 30.000 de opozanți și deținuți de conștiință, cu tot cu femeile și copiii lor, riscă să fie devastatoare pentru credibilitatea Americii.

La fel, repetatele cedări în fața unor mișcări liberticide și regimuri totalitare, precum și încălcarea propriilor principii democratice. De ea ține blocarea și reetichetarea propagandistică, negativă, de către democrați și președinte, a măsurilor firești de asigurare a caracterului democratic al alegerilor prin stabilirea identității celor ce votează și anunțul respingerii la frontieră a refugiaților cubanezi. Toate alimentează viguros mefiența în capacitatea SUA de a rămîne furnizoare de ordine globală și aliat credibil. Și toate sapă și la temelia NATO, care e și o comunitate de valori.

Nu mai puțin, a slăbit sensibil alianța nord-atlantică și refuzul repetat și obstinat al Germaniei lui Merkel de a-și ține promisiunea și a investi cel puțin 2% din PIB în bugetul ei militar.

Certuri, scandaluri și ideologie în Europa   

Iar Europa se vede anemiată și ideologic. O vor slăbi și pretențiile Uniunii Europene, conduse de pupila lui Merkel, Ursula von der Leyen, de a transforma rapid continentul într-un elev de seminar ecologic model. Or, a reduce unilateral emisiile de CO₂ cu un enorm procentaj de 55% față de 1990, cum vrea CE, în condițiile în care Chinei nici prin cap nu-i trece să facă sacrificii amintind de jertfele mayașilor, dacă se vor solda, cum e probabil, cu declin economic și falimente în serie, e păgubitor rău. Și mai ales pentru est-europeni. Care vor plăti mai scump decît vest-europenii, în raport cu veniturile proprii, costurile substanțiale implicate de revoluția ecologistă.

La toate acestea se adaugă pretenția Justiției europene de a invalida legislația și jurisprudențele naționale în țări ale căror conduceri au fost alese democratic, ca Germania, Ungaria sau Polonia. Magistrații UE au intervenit chiar și în domenii care nu privesc neapărat Comunitatea, cum este educația. Se războiesc, fatal, și cu sentințele unor Curți Constituționale naționale. Cea germană a criticat perfect justificat politica Băncii Centrale Europene și pe judecătorii europeni, care o susțin în rele, nechemînd-o la ordine. Căci inundînd piața cu bani ieftini, BCE practică exproprierea nedeclarată a cetățenilor europeni, cărora li se fură, jenant, din pensii și economii.

La Casa Albă, Biden s-a înclinat în fața Angelei Merkel atestînd, just, „caracterul istoric”, și „meritele revoluționare” ale mandatelor ei de cancelar. Dar președintele, care, spre bucuria antiamericanilor, obișnuiește să exagereze problemele, chipurile, „structurale” ale SUA, s-a arătat nemăsurat și în panegiricul său. Menite să acopere pudic adîncul clivaj transatlantic, laudele sale, vădit exagerate, nu fac decît să atragă atenția asupra asprelor probleme nerezolvate din raporturile bilaterale.

E clar că aceste dezacorduri și inadecvări, potențate de neajunsuri și conflicte interne majore în statele-pilon ale punții transatlantice, anemiază puternic o Europă dependentă de SUA. Cuplate cu profunda polarizare a societății americane, ele slăbesc coeziunea Vestului în genere, complicînd enorm tentativa unui proxim reset veritabil al raporturilor transatlantice.

Rămîne doar de sperat ca ele să nu se înece ca zeci de germani care și-au găsit tragicul sfîrșit în inundațiile abătute asupra vestului Europei chiar în timpul vizitei de lucru a cancelarei.

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.

Foto: wikimedia commons