Lumină vs. întuneric? - semnarea acordului Nabucco -

Se spune despre ziua de luni că este determinantă într-o săptămînă. Cum începi lunea, cam aşa se întîmplă toată săptămîna. Adică bine sau rău. Eu cred că ziua de luni a fost una bună. Adică luni, 13 iulie 2009. În sfîrşit, după vreo şapte ani de tergiversări, determinate atît din interiorul Uniunii Europene, cît şi din exterior, a fost semnat acordul între cele cinci ţări prin care va trece Nabucco. Luni, 13 iulie 2009, a fost o zi luminoasă, totuşi. Primul rege babilonian cu acest nume, Nabuccodonosor, se aşeza pe tron cam pe la 1125, înainte de Christos. Sigur nu-şi închipuia că, peste vreo trei mii de ani, o să dea nume nu numai renumitei opere a lui Giuseppe Verdi (în care de fapt este vorba de fiul său cu acelaşi nume, dar mult mai cunoscut), ci şi unui semi-acord sau, dacă vreţi, unei semi-dispute semi-europene. Semi-acord, pentru că, încă de la început, au existat diferenţe între punctele de vedere ale celor cinci state care voiau, acum şapte ani, să înceapă construcţia alternativei la conductele cu rădăcinile în Siberia. În principiu, toate ţările Europei Centrale şi de Vest doreau încă o sursă de gaz metan, pe lîngă Marea Nordului şi cea rusească. În Marea Nordului, alte pungi de gaz importante nu prea s-au mai găsit, iar gazul din Siberia trece, deocamdată, prin prea multe mîini (a se citi conducte). Modalitatea de a ajunge la acest final era un pic diferită, dacă e să ne luăm după reacţiile Germaniei, Austriei, Ungariei, României, Bulgariei şi Turciei. Germania este interesată atît de construcţia, cît şi de aducerea mai aproape de graniţe, mai ales a celei de sud, a gazului metan din străfundurile Asiei. Foştii teutoni au relaţii privilegiate cu Rusia de mult timp, iar dependenţa de gazul siberian a crescut în ultimii ani. De curînd, în urma vizitei preşedintelui Medvedev în capitala germană, cele două ţări au convenit să înfiinţeze o agenţie comună pentru energie, semn că treburile cu North Stream merg conform planurilor. Ca atare, proiectul Nabucco era tratat pînă pe 13 iulie 2009 cu mare grijă la Berlin. Austria oricum beneficiază de proiect, pentru că pe teritoriul ei se află staţia de distribuţie ulterioară de la Baumgarten. Deţinută în proporţie de 50% de către Gazprom, dar asta e altă poveste. Dincolo de acest aspect, austriecii sînt mari fani ai "regenerabilelor", comunităţi întregi fiind alimentate astăzi de vînt şi soare. Nabucco este apreciat doar la Opera vieneză. Ungaria a încheiat de cîţiva ani un acord avantajos cu Gazprom pentru a stoca pe teritoriul ei o cantitate însemnată de gaz metan din Siberia, aşa că Nabucco pentru unguri a trecut, ca din întîmplare, pe locul doi. Ca atare, eforturile ungureşti în a susţine proiectul erau cam firave. Acum, parcă s-a schimbat ceva. Bulgaria are de mult legătura cu Rusia prin conducta care trece pe la Isaccea, iar verii lor nu i-au lăsat niciodată fără gaz. Fără gaz i-au lăsat ucrainenii. Başca, noul proiect rusesc South Stream îi desemna drept candidaţi serioşi la poziţia de prim-beneficiari ai conductei de sub Marea Neagră, aşa că Nabucco a trecut şi la ei pe locul doi. Pînă pe 13 iulie 2009. Turcia beneficiază deja de gazul rusesc, prin conducta Blue Stream, care şerpuieşte şi ea pe sub Marea Neagră, aşa că, dacă se construieşte Nabucco sau nu, oricum ea este în poziţie avantajată. Oricum, dacă europenii vor un traseu "uscat" care să ocolească teritoriile mai mult sau mai puţin controlate de Rusia, acesta nu poate trece decît prin Turcia. Semi-acord pentru că, pînă pe data de 13 iulie 2009, documentul nu a fost semnat pentru că părţile semnatare nu prea voiau asta, în urma înţelegerilor individuale cu Rusia, concurentul de necontestat al proiectului semi-european. Semi-european pentru că mare parte din traseul conductei va trece prin Turcia care, din punct de vedere geografic, are doar trei procente din teritoriu considerate a aparţine geografic bătrînului continent. Doar cîteva cuvinte despre poziţia Rusiei în acest caz: de cînd a venit Vladimir Putin la putere la Kremlin, adică de vreo nouă ani, comerţul cu energie a fost bine reglementat. Statul, prin intermediul Gazprom, varsă la buget sume enorme din vînzarea de gaz şi petrol către Uniunea Europeană, cel mai important client al Rusiei. Siberia are surse bogate de gaz metan de calitate, curat, mai ales cele din nord, din peninsula Yamal. Pe lîngă ea, şi Marea Caspică este o sursă bogată de hidrocarburi, dar de calitate mai slabă. Adică gazul metan caspic are o concentraţie mai mare de sulf, necesitînd costuri suplimentare de desulfurare. Dar nu asta e problema, ci aceea că nu toată zona este controlată de ruşi. Cum prin intermediul forţei e mai greu astăzi să-ţi atingi scopurile, Gazprom cumpără tot ce e de vînzare în zonă, pe perioade de 20 de ani, încercînd să lase Nabucco, concurentul numărul unu, fără surse de alimentare. În parte, a reuşit. Dacă în combinaţie nu intră Iranul sau Irakul, Nabucco nu ar putea transporta către Uniunea Europeană decît vreo 30% din necesar. Rom