Lipscanii Slatinei

16 iunie 2011   La porţile occidentului

De obicei, cînd spui Lipscani, îţi vine-n minte Bucureştiul. Ca turist rătăcitor şi degrabă impresionat de case vechi ce strîng între faţadele lor străduţe înguste, cînd ajungi în locuri mai mici, cu rezonanţe celebre-n nume, te-ncumeţi a le vizita. Slatina, localitatea-reşedinţă a judeţului Olt, nu e un oraş prea mare. Faţă de Bucureşti, e de-a dreptul mic. Iar Clujul, Iaşiul sau Timişoara îl depăşesc şi ele de departe. Slatina abia de numără între pereţii blocurilor şi caselor sale vreo 80.000 de suflete - cel puţin conform surselor internautice. La o simplă raită prin centru şi pe bulevardele mai răsărite, e o localitate cochetă. Prin Centrul vechi şi pe la periferie însă, mai lasă de dorit.

Iniţierea 

De lîngă Primărie, şi ea adăpostită de o clădire – monument istoric, construită pe la anul 1900, pe dreapta cum stai cu faţa spre statuia mult prea încruntată şi teribil de înarmată a lui Tudor Vladimirescu, accesul ţi-e barat pe una dintre străduţele ce se doreşte a fi pietonală. Numai se doreşte, pentru că, în realitate pietonii de pe Lipscanii Slatinei nu prea au acces nici pe carosabil, nici pe trotuare, spaţiul fiind aproape complet blocat, ocupat sau circulat de maşini. Cel puţin în timpul zilei de muncă, cînd zona mişună de avocaţi şi de clienţii lor. Undeva prin apropiere se găseşte amplasat şi tribunalul, judecătoria sau ce-o mai fi, pentru că atîta putere de cabinete avocăţeşti pe suta de metri pătraţi nu-mi amintesc să mai fi văzut prin alte oraşe. Pe locul 2 la numărul de firme expuse se situează cele care îşi oferă serviciile în strînsă legătură cu firmele de avocatură: „copieri acte“ şi/sau „xerox“. Aşadar, cu greu mai poţi face poze clădirilor de patrimoniu, cele mai multe lăsate în paragină sau arătînd de-a dreptul ca nişte ruine. Şi nu poţi fotografia în voie, nu atît din cauza maşinilor, cît mai ales a celor care au venit cu ele. Încercaţi doar să duceţi aparatul la ochi şi, imediat, nu ştiu cîte capete se vor întoarce ameninţător spre voi. La un moment dat, am avut impresia că o să fiu încercuit – pentru a mi se lua „filmul“ din aparat – de către trei gealaţi cît uşa, îmbrăcaţi în negru, raşi în cap şi cu cefe groase. În realitate, nici măcar nu-i prinsesem în cadru, căci mă interesaseră mai mult decoraţiunile realizate în dulcele stil seccesion de deasupra unui balcon din fier forjat. M-am prefăcut teribil de preocupat de ceea ce tocmai prinsesem în obiectiv şi am plecat uşor, fără să-i privesc, să nu-i mai întărît. Cum era să le explic că mă uitam după capete de grifoni verzi pe pereţi? Am luat-o uşor printre case.  

Un pic de „art nouveau“… 

Asfaltul spart al străzii şi al trotuarelor te conduce pentru început pe lîngă clădiri mici, care par şi mai neînsemnate cum stau lipite lîngă altele cu etaj, balcoane şi lucarne ce luminează poduri demult mansardate. Din nefericire, de cele mai multe ori, la nivelul parterului s-a intervenit haotic şi fără gust. Mă îndoiesc că gratiile banale de la ferestre ori uşile simple de lemn să aibă ceva de-a face cu „art nouveau“-ul. „Modernizările“ ulterioare şi-au spus cuvîntul. Şi totuşi, de-ţi ridici privirea mai regăseşti măreţia clădirilor de odinioară, pentru că, de obicei, în ornamentaţia faţadelor de la etajele superioare, chiar de stau să se prăbuşească, se pot întrevedea motive, elemente şi decoruri de pe la 1900. O casă  cu balcon din fier forjat cu forme sinuoase, amplasat deasupra intrării şi purtînd o tablă decupată în formă de scut, cu inscripţia „B.W. 1895“, stă oarecum stingheră, fără număr, dar cu tencuiala căzută prin care i se zăreşte cărămida. Două ferestre străjuiesc uşa de la balcon, decorată în partea superioară cu un fronton semicircular, în centrul căruia se găseşte o amforă, şi încadrată între false capiteluri corintice, ce le regăsim şi pe colţurile clădirilor. Mai sus, un brîu orizontal cu motive florale, spart la mijloc de un fel de blazon cu iniţialele „B.V.“ se regăseşte chiar sub cornişa acroşată ce imită capete de bîrne de lemn, decorate şi ele. 

Cîţiva metri mai încolo – o altă casă. Tot fără număr, dar cu plăcuţă de monument istoric pe ea, la fel de distrusă la parter, şi construită, se pare, după inscripţia de pe faţadă, la 1873, dar încadrată „art-nouveau“-ului, cred, prin modificările din 1906: un balcon de fier forjat pătrăţos, orizontalitatea faţadei şi, posibil, denticulii ce se constituie în false coloane la colţuri. Şi lucrurile continuă, cu mici diferenţe; la unele lipseşte balconul, altele sînt decorate cu stilizări de ocniţe ce încadrează butoni ori romburi; unele (puţine) sînt renovate admirabil, în geamurile altora, ce stau să se prăbuşească, se văd afişe cu „De vînzare“; unele sînt mai înalte, altele mai umile; dar toate-s aliniate frumos.  

…oleacă de „seccesion“… 

Bineînţeles, cablurile ce atîrnă inestetic sfîrtecă spaţiul dintre faţade şi de deasupra străzii. Undeva dai şi de-o biserică şi, oarecum vizavi de ea, o clădire ce aduce a palat, destul de cenuşie şi unde singura pată de culoare e dată de o reclamă roşie, cu menţiunea că acolo îşi are sediul „Ansamblul profesionist Doina Oltului“ din subordinea Consiliului Judeţean Olt. Apoi alte case, multe destul de cenuşii şi ele. Şi totuşi, unele au început a fi renovate: s-au pus termopane noi, faine, mîndre, albe. Poate că lumea chiar crede că s-o făcut treabă bună. Puţin mai încolo, alte modificări de cercevele. Au rămas fără sticlă, că treaba n-a fost terminată, iar în interior se zăresc vechile canaturi, sprijinite de cele noi, ca pentru a le opri de la prăbuşire. Un balcon se lungeşte cît toată clădirea, cuprinzînd între marginile sale cele trei deschideri largi, terminate-n semicerc, încununate de ramuri de măslin şi încadrate de false coloane, tot corintice şi ele. Tencuiala e căzută pe alocuri, iar balconul nu mai prezintă siguranţă. 

O altă clădire, de pe la 1885, e renovată, vopsită-n galben şi cu termopane, de data asta imitînd cel puţin culoarea lemnului. Lîngă ea – stupoare: o casă frumoasă transformată-n mostruozitate. Parterul era praf oricum, etajul a fost făcut şi el pulbere. Unde odinioară se afla spaţiul generos al uşii-fereastră ce da în balcon, acum nu mai e decît ceva ce aduce a gaură în perete, restul fiind zidit. O uşă anemică, de două ori mai mică decît ferestrele de lîngă ea, asigură accesul pe balcon. Sub ferestrele cu frontoane drepte, cîte un chip de femeie se iveşte din hăţişuri de ramuri şi frunze, iar deasupra a ceea ce a mai rămas din intrare regăsim o dată şi două iniţiale: „1904“ şi „E.C“. Nefiind de-al locului, n-am cum să-i identific pe proprietari.

…şi mult „stil 1900“ 

Treci mai încolo, că nu prea ai de ce zăbovi, şi peste tot vezi plăcuţele ce-ţi indică clădiri monument-istoric. Dar cam atît. Ferestre sparte şi întredeschise, ruină şi spaţii părăsite, o copertină ce proteja cîndva intrarea într-un fost restaurant care se intitula, anost şi implicit neispirat, „Cina“, storuri şi grilaje de lemn lăsate, prăfuite şi putrezite, motive geometrice şi florale ce împodobeau cîndva faţadele, un balcon cu rezalit aproape semicircular şi cu coloane corintice, mansarde sparte, vechi afişe electorale decolorate lipite pe geamuri, graffiti-uri nu prea artistice şi altele asemenea.  

O clădire îngustă, odinioară portocalie, înghesuită între altele două mai impunătoare e prevăzută cu un atic în trepte, precum un podium. Dedesubt, o parabolică şi două aparate de aer condiţionat aduc clădirea într-o contemporaneitate acută. Un balcon de piatră cu deschidere triplă în arcuri e situat deasupra unui spaţiu comercial care pare destul de recent părăsit, şi în ferestrele căruia, printre fostele reclame, se reflectă ruina clădirilor de vizavi. Lîngă, o altă clădire, tot cu balcon de piatră, lasă iluzia unui alt spaţiu de acest gen, abia sugerat prin colonete. Două clădiri verzi completează ansamblul, doar că orizontalitatea e spartă de iluzorii trăsături verticale. Pe o fereastră largă, mult prea largă pentru stilul lui 1900, se mai desluşeşte cuvîntul „Birou“, dar nimic altceva. Nu poţi decît să visezi despre ce birou ar fi putut fi vorba. În preajmă, chipuri de candidaţi politici se decolorează la soare. O fereastră are spaţiile goale blocate cu scînduri groase bătute inestetic în cuie. Uşile sînt blocate cu lanţuri ruginite, unite de lacăte. Etajul superior n-are balcon, dar are în schimb o fostă fereastră mare cu arcadă, iar în spate se zăresc cărămizi ce parcă încropesc o scară care urcă la pod. De-o parte şi de alta, două ferestre trigeminate lasă să se desluşească influenţa stilului brâncovenesc.  

În sfîrşit, o ultimă clădire, cea mai impunătoare – şi te afli la capătul Lipscanilor. Cîndva a adăpostit un celebru hotel, pe numele lui Grand Hotel Regal, iar forma ei ciudată, de triunghi aproximativ care-şi desfăşoară faţadele pe două străzi (cealaltă e Mihai Eminescu acum, dar putea fi recunoscută drept Bucureşti, în Slatina de altădată), impresionează cu atît mai mult. Chiar dacă la prima vedere pare simetrică, nu e. De partea dinspre Lipscani, un balcon slujeşte de ieşire la trei ferestre lipite una de cealaltă. Pe Eminescu, e un balcon la doar două ferestre. Numai faţada mică, situată la intersecţia celor două străzi, poate avea pretenţii de simetrie perfectă. Deasupra intrării e un balcon larg, cu uşa flancată de două ferestre înguste, cu rol mai mult decorativ. Mai sus, acoperişul mansardat e spart de o fereastră. De-o parte şi de cealaltă a balconului, două bow-window-uri înălţate pînă deasupra mansardei şi terminate cu acoperişuri individualizate, ce aduc a cupole ridicate pe plan pătrat, creează iluzia unor turnuleţe. Iar decoraţiunile sînt bogate. Clădirea e impresionantă, dar degajă şi ea sentimentul delăsării. Al indiferenţei. Al distrugerii. 

Final „ionescian“ 

Cam asta e strada Lipscanilor din Slatina. Case vechi, în acelaşi stil unic, dar cu denumiri diverse mai găseşti şi pe alte străduţe, dar parcă ţi-a ajuns. Mai ales că Lipscaniul se termină brusc în faţade de blocuri comuniste, cu aceleaşi spaţii comerciale capitaliste părăsite la parter. Geamuri sparte, înlocuite cu plasă din fier-beton cu ochiuri largi, un nume generic de „Magazin“ şi-un afiş zdrenţuit ce a făcut cîndva reclamă la „Circo Acquatico Bellucci“, probabil amplasat, într-o zi de „28“,  în punctul „Slatina – La Stadion“. Pe colţ, sub o antenă parabolică mare, e sigla unui „Loto Prono“ cu literele decojite, iar dedesubt – şi un semn roşu de circulaţie care interzice formal accesul. Doar formal. Pînă la prima scară din bloc, un perete întreg, mînjit peste tot cu urmele fostelor afişe dezlipite, e „decorat“ cu trei arcade oarbe, stilizate, realizate prin spaţiile albe lăsate între falsele cărămizi. Chiar deasupra arcadei din mijloc, vezi o placă de marmură cam prăfuită cu o inscripţie pe măsură: „Aici s-a aflat casa în care / s-a născut marele dramaturg / Eugen Ionescu / Slatina 1909 – Paris 1994“…  Apoi treci mai departe!

Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie şi doctorand la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.

Mai multe