Lăcustele... exploratoare

"Originalitatea radicală a perioadei în care trăim este că am văzut capitalismul devenind viitorul socialismului", opina regretatul François Furet într-un interviu pe care mi l-a acordat în urmă cu zece ani, la Universitatea din Frankfurt pe Main, cu prilejul lansării în traducere germană a epocalei sale lucrări consacrate trecutului iluziei comuniste. Şi la ce fel de capitalism ne-am fi putut aştepta după implozia comunismului? La unul asemănător celui de la finele secolului al XIX-lea - fireşte, păstrînd toate proporţiile comparaţiei... considera Furet. Era greu de crezut în 1995, într-un Occident siderat încă de dezastrul pe care l-a lăsat în urmă-i socialismul real existent, că peste zece ani, în limbajul stîngii apusene vor reveni invective la adresa capitalismului şi a complexului proces al globalizării, scoase parcă din paginile Manifestului Comunist. Chiar dacă teoria capitalismului, aşa cum a fost ea elaborată de Marx, nu şi-a pierdut întru totul valabilitatea (lucru recunoscut chiar şi de adversarii săi), reactivarea potenţialului ei ideologic, propagandistic şi subversiv poate stîrni perplexitatea. Aşadar, în anul de graţie 2005, într-un climat electoral încins, un lider social-democrat compara "capitalul", aşa-numitele "fonduri" (Hedges), societăţile multinaţionale, cu roiurile de lăcuste abătute asupra Germaniei. Autorul acestui faux-pas, care a stîrnit o adevărată furtună în mass-media, îmbogăţind colecţia de dispute "istorice" a Republicii Federale cu încă un exemplar, este Franz Müntefering, secretarul general al Partidului Social-Democrat. Analogia, deloc inocentă şi inofensivă, a fost lansată în plină campanie electorală în landul Renania de Nord Westfalia, într-un moment cînd "tovarăşii" simţeau deja că vor pierde partida. Petarda propagandistică nu a rămas lipsită de consecinţe. La etajele superioare ale marilor firme, concerne şi bănci, s-a instalat consternarea, investitorii străini nu au întîrziat să comunice înalţilor responsabili politici de la Berlin că la nevoie îşi pot plasa fondurile şi în alte ţări, iar Schröder, supranumit "cancelarul managerilor", s-a văzut nevoit să scoată el însuşi, de astă dată, castanele din foc. Comparaţia resentimentară a fost penalizată dincolo de funcţia ei strict retorică, lăcustele fiind şi depozitarele unor conotaţii biblice malefice şi discriminatorii. Au sărit şi ecologiştii din băncile lor (gurile rele spun că din simpla solidaritate "cromatică cu insectele devoratoare"), distanţîndu-se net de tovarăşul lor roşu, la nivel verbal... Fără intenţia vreunei relativizări a gravităţii comparaţiei capitaliştilor cu lăcustele, caricaturiştii au fixat iconic momentul: la profilurile celor trei muşchetari comunişti - Marx, Engels şi Lenin - a fost adăugat al patrulea chip, cel al d'Artagnan-ului german, alias Müntefering, acesta din urmă vînturînd şi mai abitir, dar şi mai ineficient, spada împotriva aceluiaşi vechi duşman într-o postură nouă ce-i sporeşte invulnerabilitatea funciară: globalizarea. Incapabili să admită că declinul economic al Germaniei se datorează şi propriei politici pe care au promovat-o de cînd se află la guvernare, unii social-democraţi germani află un nou ţap ispăşitor: capitalismul. Critica sistemului nu este efectuată însă de pe poziţii conceptuale, nu se bazează pe o cunoaştere practică şi teoretică prealabilă şi de facto a situaţiei date, ci este articulată emoţional, în stil populist, cu efecte imediate şi pagube de durată. Dacă, între timp, valurile de suprafaţă, stîrnite de scandalul "lăcustelor", s-au potolit, modificările survenite în structurile de profunzime ale stîngii germane s-au soldat cu o primă falie: ex-comuniştii est-germani şi social-democraţii frustraţi din vest s-au aliat într-o nouă formaţiune de extremă stînga care promite să cîştige mult prea multe voturi la alegerile anticipate din toamnă, semănînd de pe acum spaimă în rîndurile marilor partide populare acreditate: social-democraţii şi creştin-democraţii. Cît despre alegători, mulţi dintre ei împărtăşesc, în stare de deplină luciditate, nu îndoielile carteziene, ci nehotărîrea caragialescului cetăţean turmentat: "Eu cu cine votez?". La polul opus discursurilor electorale incendiare şi figurilor de stil deloc măgulitoare la adresa "capitalului", se situează reflecţiile politico-filozofice asupra esenţei capitalismului şi a globalizării. Ele nu aparţin întotdeauna unor insideri cum ar fi Michel Albert sau Edward Lutwak, ci sînt formulate pînă şi de filozofi la modă, în baza unor lecturi obligatorii şi a unui joc liber al ideilor. Între brutalitatea comparaţiei capitalului cu lăcustele devoratoare - făcută de Franz Müntefering - şi între globul de cristal prin care Peter Sloterdijk - renumitul filozof german - scrutează universul interior al capitalului, elaborînd o teorie filozofică a globalizării, distanţele sînt astronomice. Ne putem teme, pe bună dreptate, că nu ceea ce s-ar putea numi o "poetică a capitalismului" - aşa cum Sloterdijk o elaborează (în sensul în care Bachelard ar fi putut-o face) - va influenţa opţiunile la urne ale alegătorilor, chiar şi ale celor nehotărîţi, ci falsa egalitate, binaritatea stupidă, stabilită de politicianul german între ordinul ortopterelor devoratoare şi un sistem economic şi de producţie. Dacă analogia lui Müntefering poate trece drept expresie a unei uri mai mult sau mai puţin "oportune" faţă de capitalism şi a unei regretabile ignoranţe şi necunoaşteri a "obiectului", incursiunile lui Sloterdeijk în "sferele" capitalului par, prin contrast, autentice declaraţii filozofice de iubire făcute unei idei şi unui sistem. Într-un dialog purtat cu filozoful francez Alain Finkielkraut, discutînd între altele despre ecologia frumuseţii, Sloterdijk constata că "extazul unei sărăcii, al unei mizerii împărtăşite de toţi este o paralelă exactă la proiectul Occidentului de a crea o societate bazată pe omniprezenţa abundenţei". Filozoful german mergea mai departe şi evoca un fel de resentiment al unor anumite medii şi cercuri politice germane faţă de modernitate, întrevăzînd în atitudinea "verzilor" această respingere pe care o declara "clerico-fascistă". Ca şi Werner Sombart (un economist interbelic de prim rang), Sloterdijk atribuie mediilor protestante vocaţia liberalismului şi a modernităţii, în timp ce reţeaua catolicismului poate genera un curent ostil modernităţii. Or, una din caracteristicile acestei modernităţi este spiritul "explorator" - de unde şi nobila comparaţie pe care filozoful german o face între capital şi expediţiile unui Magellan sau Columb. În baza teoriei sale filozofice, a sferologiei, Sloterdijk distinge şi cele trei etape ale globalizării "terestre", exprimată în plan concret, practic, de expediţiile navale creştin-capitaliste şi, în plan politic, de colonialismul vechilor state naţionale europene, cărora le urmează, pînă în 1945, un sistem care dă conturul actual al lumii. Acesta este completat de un proces onto-morfologic căruia îi urmează globalizarea electronică, ea fiind cea care structurează universul interior al capitalului, conceput ca o sferă. Extrăgînd din complicata şi uneori sofisticata sa "sferologie" schema globalizării şi dinamica factorului "capital", Sloterdijk rezuma, în spirit aproape hegelian, istoria omenirii, în următorii termeni: ea ar fi chintesenţa existenţei globului terestru, ca suport al culturilor; linia ei de forţă ar fi spiritul expansionist al naţiunilor europene; stilul ei logic este modul unitar de a percepe tot ce există sub eticheta unui spaţiu, al unui timp şi a unor valori omogene; ea operează prin comprimare; rezultatul ei economic este instituirea unui sistem mondial; fundamentul ei energetic este asigurat de combustibilii fosili; gesturile ei estetice primare sînt extazul emoţional şi cultul exploziei; rezultatul psiho-social îl reprezintă constrîngerea de a deveni conştient de suferinţa îndepărtată; şansa ei vitală este aceea de a compara sursele fericirii şi - intercultural, strategiile management-ului de risc; "poanta" ei morală este tranziţia de la ethos-ul cuceririi la cel prin care cuceritorul poate fi îmblînzit de cel cucerit; tendinţa ei civilizatoare se exprimă printr-un dens complex de facilităţi, asigurări şi garanţii de confort; datoria ei antropologică este producţia în masă a "ultimului om"; consecinţa filozofică este aceea de a face aprehensibil globul terestru pentru cît mai multe "creiere". Oricît de abstractă şi, pe alocuri, de opacă ar părea comprimarea ideilor cărţii pe care Sloterdijk însuşi o propune în primul capitol al scrierii, memorabilă este, în comparaţie, dacă nu cumva, în contrast cu modul simplist de articulare a discursurilor despre capital şi capitalism, extensia accepţiunilor noţiunii din planul economicului în cel al acţiunii şi al ideilor. O tranziţie pe care o ilustrează excelent capitolul intitulat "Mişcarea de bază: banii se reîntorc". Uzînd de metafora navigaţiei, a explorării, filozoful întrevede, în ieşirea din rada portului a capitalului, acea deplasare ce caracterizează spaţiul revoluţionar al unei noi ere; acel return of investment, mişcarea fundamentală care conferă şi acelor operaţiuni, care nu traversează mările lumii, o componentă "nautică". Banul ca marfă, aruncat pe mările lumii, revine în port transformînd nebunia expansionistă în cumpătare profitabilă. Flota lui Columb şi a urmaşilor săi, formată din corăbii ale nebunilor, a fost "reconvertită" în nave ale înţelepţilor. Nu întîmplător considerăm că, în recenta sa lucrare, Peter Sloterdijk oferă cititorilor o poetică a capitalului, aptă să diminueze sau poate chiar să anuleze resentimentele pe care radicalizarea economiei de piaţă le stîrneşte mai ales în rîndul celor care, decenii la rînd, au fost beneficiarii blîndului "capitalism renan" - al cărui declin era previzibil deja la începutul anilor '90 şi a cărui reîntoarcere pare, mai mult decît oricînd, imposibilă acum. De ce - este o altă poveste... Rodica Binder este jurnalistă la Deutsche Welle, Bonn.