Jurnal londonez de pandemie
Iubesc Londra de cînd mă știu. Am iubit-o dinainte de-a o vedea. Am iubit-o după ce am descoperit-o din cărți, din filme, din muzică, din fotografii. Am iubit-o și mai mult după prima vizită. Atunci am decis că, la un moment dat, îmi va deveni „acasă”. 11 ani mai tîrziu, în septembrie 2019, mi-am reconfigurat complet traseul și mi-am cumpărat bilet doar dus către Londra.
Ultimele luni ale anului au trecut repede, cu zilele așternîndu-se grăbite una peste cealaltă. Am sărbătorit plini de speranță și bucurie intrarea în noul deceniu. Ca la fiecare început de An Nou, ne-am construit visuri felurite, am planificat vacanțe și excursii, am stabilit întîlniri cu prietenii, ne-am plimbat prin parcuri, pe străzi și prin magazine. Aveam planuri mari pentru 2020. 2020, însă, avea propriile planuri pentru noi toți.
Cele cinci stări ale pandemiei
● Negarea. Nouă nu ni se poate întîmpla. La început de ianuarie deja auziserăm de noul coronavirus. Dar era hăt, departe, în Wuhan. În realitatea noastră imediată, nu însemna mare lucru și nu ne afecta. În plus, ne-am obișnuit să aflăm des din media despre tot felul de catastrofe sau dezastre locale, naționale sau globale, încît aproape am devenit imuni.
● Îndoiala. Și dacă, totuși, ni se întîmplă? La final de ianuarie au început să apară primele cazuri în Europa – Franța, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania etc. Simțeam cum se strînge cercul și cum situația devine cel puțin inconfortabilă, dacă nu de-a dreptul înfricoșătoare. Am început să ne spălăm pe mîini mult mai des decît în mod normal (minimum 20 de secunde, cît să cîntăm „Happy Birthday” de două ori) și să folosim excesiv de mult gel antibacterian. Ne uitam ciudat la oricine tușea vreun pic în apropierea noastră. Dar continuam să mergem la birou, să ieșim în oraș, să facem cumpărături.
● Furia. Ce naibii se întîmplă?!? Pe 11 martie, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat COVID-19 ca fiind o pandemie globală. Țări din toată lumea și-au închis granițele, una cîte una, instituind starea de urgență la nivel național. În Regatul Unit, guvernul a luat altă poziție, recomandînd statul acasă, respectarea distanțării sociale de minimum doi metri, precum și evitarea călătoriilor și a contactelor inutile cu alți oameni. Recomandarea nu e regulă, însă, astfel că oamenii au continuat să lucreze de la birou, să folosească transportul în comun sau să meargă la evenimente.
Punîndu-i-se la îndoială această abordare, premierul Boris Johnson a explicat apăsat că există un plan de răspuns bine pus la punct, care avea ca obiectiv încetinirea epidemiei și obținerea imunității colective (herd immunity). Strategia guvernului britanic includea patru etape: contain (detectarea cazurilor timpurii și prevenirea răspîndirii virusului), delay (amînarea răspîndirii virusului și minimizarea impactului asupra NHS – Serviciul Național de Sănătate din Regatul Unit), research (înțelegerea virusului și identificarea de metode de a-l trata), mitigate (reducerea impactului celor care iau coronavirusul asupra restului societății și serviciilor publice).
Oamenii din afara regatului s-au revoltat – „Bine că sînt britanicii mai cu moț și fac ei alfel decît toată lumea!”. Oamenii din regat s-au revoltat – „Adică ne speriem sau nu ne speriem? Și dacă ne speriem, cît de tare ne speriem?”. A început să se vorbească despre lockdown, iar asta a venit la pachet cu panic buying, cînd s-a cumpărat haotic. A existat chiar o perioadă în care nu prea se mai găseau produse de bază: făină, ulei, ouă, conserve, săpun, hîrtie igienică.
● Izolarea. Și alte efecte văzute și nevăzute ale lockdown-ului. Pe 23 martie, prim-ministrul britanic a anunțat full lockdown, iar recomandările inițiale au devenit obligatorii din punct de vedere legal. Vreme de aproape două luni, populația din Regatul Unit a avut voie să iasă din casă extrem de limitat (pentru îngrijiri medicale; la locul de muncă, dacă nu putea lucra de acasă; la cumpărături de produse esențiale, de preferat nu mai des de o dată pe săptămînă; pentru a face exerciții în aer liber, o singură dată pe zi). Magazinele care nu vindeau produse de primă necesitate, precum și restaurantele, barurile, pub-urile, cafenelele, cinematografele, muzeele, hotelurile și-au închis porțile. Ni s-a repetat obsesiv să ne spălăm pe mîini, să păstrăm distanța socială și să stăm acasă. Premierul repeta și el: „Stay home. Protect the NHS. Save lives”. (Stați acasă. Protejați NHS. Salvați vieți.)
La început, eram toți OK. În „bula” mea de Facebook părea că lumea folosește această perioadă pentru a se reorganiza, a respira, a se relaxa, a deveni variante îmbunătățite ale propriilor persoane. Părinții lucrau de acasă, ceea ce însemna că pot petrece timp de calitate cu copiii. Unii s-au apucat de gătit (nici nu mai țin șirul pozelor cu clătite, gogoși sau banana bread pe care le-am văzut postate pe social media) sau de pictat sau de învățat o limbă străină. Alții au „terminat Netflixul”.
În Regatul Unit, săptămîni la rînd, în fiecare joi seara, de la ora 20, ne-am făcut un obicei să #ClapForOurCarers. Locuitori de peste tot, dar cu precădere din orașele mari, ieșeau în fața caselor și îi aplaudau pe lucrătorii esențiali care au ținut țara în mișcare cînd totul părea să se fi oprit. Platformele de social media au fost inundate de mesaje de mulțumire și apreciere pentru angajații NHS și pentru alți #KeyWorkers precum profesori, jurnaliști, poștași, staff-ul din supermarket-uri, curieri sau cei care lucrează în serviciile de salubritate.
Și cu toții ne-am bucurat că, iată, avem acces la tehnologie și că asta ne permite să fim conectați și să trăim în continuare împreună cu ceilalți, chiar dacă fiecare e la casa lui. Am început să ne vedem părinții, bunicii și prietenii pe WhatsApp video. Întîlnirile de lucru cu colegii s-au mutat pe Zoom sau Google Hangouts. Am reînvățat să prețuim o plimbare în parc. Cea mai incitantă parte a săptămînii a devenit „excursia” la supermarket-ul din cartier.
După care au început să ne cuprindă alte stări, mai puțin senine. Pandemia asta a trezit demoni unde aceștia dormeau și a creat demoni unde nu existau. Au (re)apărut anxietatea, depresia, tristețea, iritarea, frustrarea, singurătatea. Pereții camerei au început să se strîngă, să ne sufoce parcă. Au început întrebările. Pînă cînd o ținem așa? Cînd se termină? Cînd revenim la normal?
● Acceptarea. Noua normalitate. Începînd din mai, regulile stricte ale lockdown-ului au început să fie relaxate treptat. Sloganul premierului s-a schimbat și el: „Stay alert. Control the virus. Save lives”. (Rămîneți în alertă. Controlați virusul. Salvați vieți.) Amenințarea virusului era acum dublată de iminența unei crize economice sfîșietoare și îndelungi, astfel că varianta de a ne mai ține „închiși” nu mai era o variantă.
În iunie, unul dintre cele mai așteptate și intense momente a fost cel al redeschiderii faimoasei (și aglomeratei, în condiții normale) zone comerciale West End din Londra. În iulie s-au redeschis apoi restaurante, terase, pub-uri, cinematografe, saloane de coafat și tuns.
Încetul cu încetul, lucrurile par să revină la normalitate. Doar că totul e încadrat acum în categoria the new normal (noua normalitate), în care obiceiurile de curățenie și igienă au fost sporite, păstrarea distanței sociale și limitarea contactului fizic cu alte persoane a devenit normă, iar purtarea unei măști de protecție este obligatorie în mijloacele de transport în comun, dar și în spații închise precum supermarket-urile sau cafenelele și restaurantele fast-food de unde iei mîncare la pachet.
Supermarket-urile și retailer-ii au inclus acum marcaje pentru cozi, sisteme cu sens unic de intrare și ieșire sau panouri de plastic la case, pentru a se asigura că nu există contact între cumpărători și vînzători. Restaurantele și pub-urile și-au regîndit spațiile și designul pentru a asigura suficient loc pentru distanțarea socială.
După săptămîni la rînd în care i-au fost străzile pustii și obloanele trase – un tablou de neînțeles –, Londra s-a retrezit la viață, și noi odată cu ea.
Lecția de singurătate colectivă
Cred sincer că sîntem departe de a înțelege efectele – mentale, psihice, emoționale, fizice, sociale, culturale, economice – pe termen mediu și lung pe care pandemia de coronavirus le are și le va avea asupra noastră, atît la nivel invididual, cît și la nivel colectiv.
Tehnologia ne-a fost de ajutor în perioada asta, înlesnind conexiuni, însă oricît de multe like-uri, share-uri, comment-uri avem la postările de social media, oricîte mesaje trimitem și primim, online-ul nu va înlocui nicicînd offline-ul. Tu rămîi singur în fața unui ecran, iar imposibilitatea de a-ți îmbrățișa oamenii dragi doare crunt, ca o rană vie.
Avînd acest lucru în comun, în pandemie am avut parte cu toții de o adevărată lecție de „singurătate colectivă”. Iar poeta de origine indiană Rupi Kaur a cristalizat perfect sentimentul în aceste versuri care mă vor urmări multă vreme de acum înainte: „Ironia singurătății e că o simțim cu toții în același timp”.
Patricia Mihail este specialist în relații publice și comunicare la Londra.
Foto: Patricia Mihail