Între "noi" şi "ei"

Cu cît se apropie "orizontul 2007" (sintagmă deja intrată în uzul şi abuzul integratorilor noştri europeni), cu atît devine mai agitat şi mai nevricos discursul public despre aderarea la UE. Oficialii guvernamentali vorbesc despre 2007 cu un aer triumfal şi reacţionează tăios faţă de oricine critică acţiunile executivului ori îşi pune întrebări cu privire la posibilitatea de a încheia procesul în timpul scurt care a mai rămas. Oficialii de rang mai mic (primari, prefecţi, activişti de rangul doi ai PSD) au învăţat pe dinafară cîteva fraze care "dau bine" şi le tot repetă, raportînd realizări într-ale acquis-ului, la fel cum pe vremuri raportau realizări şi îşi luau angajamente în întrecerea socialistă. Specialişti, în vechiul regim, în vopsirea gardului înainte de vizita secretarului general, ei sînt oricînd gata să-l revopsească în culori pro-europene dacă îi întreabă de sănătate inspectorii de la Bruxelles. Gazetarii pendulează între a reproduce limbajul tehnic din negocierile cu UE şi a lansa teme ceva mai concrete: recent, am înregistrat "primul val" de subiecte despre efectele integrării în viaţa de toate zilele a poporului (tăierea porcului cu anestezie, cipuri pentru vaci etc.). Intelectualii cu funcţii administrative sau cu interese la partid sînt oricînd dispuşi să vorbească despre "marile noastre valori culturale" şi au permanent în buzunar lista scurtă de exemple (Eliade, Cioran, Enescu, Brâncuşi) care, nu-i aşa, demonstrează că "am fost dintotdeauna în Europa" şi "am dat culturii universale" etc. etc. Ameţit de toată această vorbărie, poporul începe să simtă ceva care nu-i place: că Europa "îi cere", că integrarea îi strecoară pe sub uşă aerul rece al schimbării, că "ţara e condusă de la Bruxelles", iar Occidentul n-o să ne dea la toţi maşini străine, aşa cum credeam pe la începutul lui 1990. Şi, în general, n-o să ne dea. "Europa" şi "integrarea" sînt, probabil, cuvintele cele mai frecvente în discursul public, le auzim de zeci de ori pe zi la radio şi la televizor. Dar nu se cheamă că am ajuns să înţelegem foarte bine ce înseamnă. Asta şi pentru că protagoniştii scenei politice împart lumea în conducători şi conduşi şi ne induc sentimentul că cei care ne integrează sînt "ei", care ştiu mai bine despre ce-i vorba, iar "noi" n-avem ce căuta în povestea asta, trebuie să fim cuminţi şi să înghiţim medicamentul întocmai şi la timp. Predomină încă, de la primari pînă la intelectualii ajunşi la "frîiele culturii", mentalitatea de vătaf, de feudal, pentru care indivizii sînt simpli subordonaţi fără identitate: "v-am dat o pîine la toţi", "vă asfaltăm străzile", "vă integrăm în Europa": nu credeţi că ar trebui să ne fiţi recunoscători şi să mai lăsaţi cîrteala? Primarii şi baronii locali dau mese de revelion şi sarmale la sărbători legale, dar o fac cu aerul stîngaci de mici stăpîni mărinimoşi, de foşti băieţi simpli din popor mîndri că au ajuns mari "la centru"; oamenii de cultură numiţi în funcţii administrative încep prin a publica volumele prietenilor, prin a da subvenţii pe veresie ("cultura pe veresie" este echivalentul "capitalismului de cumetrie"), prin a plăti discreţionar voiaje în Occident din banii publici şi sfîrşesc prin a desconsidera pe oricine gîndeşte altfel. Toţi se înghesuie la televizor: cu zăpada căzută din belşug pe străzi, primarii din Bucureşti fac şedinţe ca să "dezbată chestiunea", prinşi pînă peste urechi în dilema troienelor, fără să le pese că la Viena zăpada se curăţă de pe străzi după tehnici deja cunoscute; oamenii de cultură vechi adaptaţi la stilul nou apar şi ei, cu un aer posomorît, anunţînd proiecte monumentale: "vom publica mii de cărţi româneşti în Franţa". Şi, desigur, vom tripla producţia de grîu la hectar. Unde mai e loc, în toată această harababură postsocialistă, pentru "Europa cetăţenilor"? Şi de unde poate pricepe românul mediu că integrarea e şi problema lui, a vecinului de bloc şi a vărului de la ţară? Deocamdată, tot acest haos discursiv predispune mai degrabă la un oftat şi la un "mai lasă-mă cu Europa dumitale". Deocamdată, pentru cei mai mulţi dintre români, viitorii noştri concetăţeni europeni sînt "ei", "străinii". Această rubrică va încerca să măsoare cum creşte şi descreşte, din vorbe şi eresuri, distanţa dintre "noi" şi "ei".