În numele Domnului " noii cruciaţi ai "ofensei religioase” "
În teorie, ar trebui să ne fie mai uşor să stabilim limitările nelegitime ale libertăţii de exprimare, mai ales că foarte multe dictaturi au făcut tranziţia la democraţie în ultimele decenii. Standardele sînt clare: instigările la infracţiuni trebuie privite ca infracţiuni, dar, în rest, discursul ofensator trebuie reglementat prin încurajarea dialogului " în media prin organisme de reglementare a eticii profesionale sau în tribunale civile. Dar, în practică, vedem un trend punitiv, care introduce noi interdicţii ale libertăţii de exprimare în codurile penale naţionale, şi asta în ciuda progreselor în legislaţia internaţională pentru de-criminalizarea abuzurilor contra onoarei şi demnităţii. Unul dintre "delictele la modă" este defăimarea istoriei " comisă fie prin punerea la îndoială a unor naraţiuni istorice în unele ţări, fie prin apărarea lor în altele. În Turcia, folosirea cuvîntului "genocid" pentru descrierea masacrului armenilor din 1915 este pedepsită, în timp ce în Elveţia un politician turc a fost pus sub acuzare pentru că a numit folosirea termenului "genocid" o "minciună internaţională". Dar aşa-zisa defăimare religioasă a dat naştere unui curent chiar mai periculos şi restrictiv la nivel mondial. Pe 26 martie, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a adoptat o rezoluţie pentru condamnarea "defăimării religiilor" ca o încălcare a drepturilor omului, în ciuda unor temeri larg răspîndite că ar putea fi folosită pentru a justifica îngrădirea libertăţii de exprimare. Consiliul a adoptat textul propus de Pakistan în numele statelor islamice cu 23 de voturi pentru, 11 voturi împotrivă şi 13 abţineri. Rezoluţia "Combaterea ofensei religioase" a fost adoptată, revizuită şi adoptată din nou, în fiecare an, începînd din 1999, mai puţin în 2006, în Consiliul ONU pentru Drepturile Omului şi predecesorul său, Comisia ONU pentru Drepturile Omului. Rezoluţia este susţinută cu încăpăţînare de Organizaţia Conferinţei Islamice şi are ca obiectiv încadrarea ofensei la adresa religiei ca infracţiune în cît mai multe ţări sau măcar recunoaşterea ei ca o anatemă universală. Este parte a unui trend mai general, o tendinţă globală spre violenţă şi autocenzură care însoţeşte toate interpretările artistice şi seculare ale subiectelor islamice, de la "fatwa" lui Rushdie încoace. Rezoluţia de anul acesta, spre deosebire de versiunile anterioare, nu mai ocoleşte problema libertăţii de exprimare. Acest drept uman crucial este menţionat, chiar dacă într-un context care în mod eronat asociază ofensa religioasă cu incitarea la ură şi violenţă împotriva oamenilor religioşi şi, din acest motiv, refuză protecţia libertăţii de exprimare. Se încearcă, de asemenea, asocierea criticii la adresa religiei, cu rasismul. Pe de altă parte, definiţiile vagi ale cazurilor de posibilă defăimare includ mai nou "atacarea" simbolurilor şi a liderilor religioşi în presă şi pe Internet. Este o declaraţie de război a ultimilor autoritarişti la adresa libertăţii de exprimare în secolul XXI. Declaraţia nu conţine nimic explicit retrograd. Adoptă limbajul drepturilor omului în aşa fel încît propunerea sună compatibil cu multiculturalismul avansat al democraţiilor liberale. Între susţinătorii rezoluţiei, apar guverne foste comuniste şi post-comuniste, împreună cu naţiuni post-coloniale sau predominant musulmane. Totuşi, doar cîteva, printre care Africa de Sud şi Indonezia, sînt democraţii în care există presă cu adevărat pluralistă. Numărul mare de abţineri, inclusiv din partea statelor unde libertatea de exprimare este garantată, asigură adoptarea anuală oficială a rezoluţiei. Din cauza acestei strategii diplomatice, resping ideea des întîlnită cum că susţinătorii rezoluţiei reprezintă o mişcare definită cultural. Această idee ar servi numai ca o altă scuză pentru a privi de sus fenomenul şi subestimează impactul său. De fapt, dorinţa de a incrimina ofensa religioasă este o cruciadă orwelliană postmodernă împotriva demnităţii umane, deşi aparent în favoarea sa. An după an, votul Consiliului pentru Drepturile Omului furnizează o dublă victorie guvernelor opresive. Cimentează controlul acestora asupra discursului public prin tabuuri culturale şi legi contra blasfemiei şi, în acelaşi timp, le glorifică şi le recunoaşte internaţional ca fiind în linia întîi în promovarea toleranţei. Este de înţeles de ce atît de multe democraţii se abţin condescendent să intre în această luptă şi fac astfel jocul Organizaţiei Conferinţei Islamice. De la revoluţia iraniană şi debutul global al Al-Qaeda, cei doritori să discute ofensa religioasă în limbajul drepturilor omului sînt moderaţii lumii musulmane, în comparaţie cu jihadiştii care resping în mod deschis aceste drepturi. Manevra Consiliului pentru Drepturile Omului ajută moderaţii să respingă afirmaţiile radicalilor, care susţin că guvernele lor nu sînt adevăraţii susţinători ai credinţei. Îmi amintesc aceste jocuri din perioada în care trăiam în statul condus de partidul unic, unde pluralismul consta în lupte facţionale înăuntrul Biroului Politic. Kremlinologii înţelegeau şi ei acest joc, dar probabil că ei se distrau mai bine urmărindu-l, decît o făceam eu, în interior. Tehnica era numită "preluare de la stînga", şi însemna că liderii partidului, de altfel pragmatici, începeau să emită sloganuri despotice pentru a-i ţine pe stalinişti sub control. Nu erau doar discuţii de faţadă; veneau de fiecare dată cu măsuri noi împotriva disidenţilor, cum ar fi percheziţia locuinţelor şi puneri sub acuzare pentru a demonstra fidelitatea şefilor partidului faţă de cauză. Această tactică este ruda îndepărtată a politicii "de a tăia avîntul", practicată de partidele vestice moderne, atunci cînd adoptă măsuri anti-imigraţie pentru a preveni creşterea popularităţii platformelor xenofobe care propun… măsuri anti-imigraţie. Problema este că "a tăia avîntul" poate ajuta pe cineva să rămînă la bord, dar restricţiile rămîn în vigoare şi devin şi mai dure. Haideţi să vedem ce se întîmplă cînd rezoluţia Consiliului pentru Drepturile Omului este aplicată în practică. În Azerbaidjan, unul dintre susţinătorii rezoluţiei, doi jurnalişti au primit pedepse cu închisoarea, în 2007. Rafiq Tagi, jurnalist la revista intelectuală lunară Senet, şi Samir Sadagatoglu, redactor la aceeaşi publicaţie, au fost condamnaţi la trei, respectiv patru, ani de închisoare pentru presupusă "incitare la ură religioasă", într-un eseu publicat în 2006. De fapt, eseul compara valorile europene şi islamice într-o formă oarecum autocritică (limbajul era de tipul "ei şi noi"). Teza era inocentă, de bună-credinţă şi politicoasă. Era un mesaj similar despre un subiect similar, "raţiune şi credinţă", cu cel al Papei Benedict XVI de la Regensburg, în acelaşi an. După mine, este chiar mai puţin radical pentru că nu conţine citate bizantine care să descrie prozelitismul violent al lui Mohamed. Problema violenţei nici măcar nu a apărut în text. Cu ceva timp în urmă, un ayatollah iranian, Fazel Lankarani, a emis o fatwa cerînd ca cei doi ziarişti să fie ucişi. Activiştii religioşi au răspuns iniţiind un proces de intimidare a ziariştilor. Li se permitea chiar să strige ameninţări cu moartea în tribunal. Crima de care erau acuzaţi ziariştii era ofensa religioasă (propria lor religie) şi incitarea la ură religioasă (împotriva lor, am putea adăuga). Şi totuşi, jurnaliştii erau sub acuzare, nu cei care i-au ameninţat cu violenţa. Ayatollah-ul iranian care a cerut moartea lor nu a fost niciodată acuzat de incitare, în Azerbaidjan sau Iran " protejat de statutul său de apărător al credinţei. Am putea prezenta abuzuri similare din mai multe ţări non-musulmane, state membre OSCE şi unele membre ale Consiliului Europei. În conformitate cu acordurile OSCE şi standardele CE, anchetarea pentru "ofensă religioasă" ar trebui interzisă. Sub umbrela rezoluţiei ONU (şi exploatînd lipsa de opoziţie fermă în Europa), criza creată în jurul caricaturilor daneze a fost folosită ca armă împotriva ziarelor independente şi a jurnaliştilor. În Rusia, pe 15 februarie 2006, ziarul Nash Region din Vologda a publicat un colaj al caricaturilor, ca parte a unui articol referitor la dezbaterea globală în jurul lor. Proprietarul a decis să închidă ziarul imediat după publicarea articolului, pentru a evita consecinţele legale. Procurorii au deschis imediat un caz împotriva editorului Anna Smirnova, pentru incitare la "ură religioasă". În aprilie 2006, ea a fost amendată cu 100.000 de ruble (aproximativ 3000 de dolari) şi a primit o sentinţă de doi ani cu suspendare. Din fericire, o lună mai tîrziu, la apel, tribunalul a revocat decizia. Este evident că sfîrşitul poveştii nu ar fi fost unul fericit, dacă ziarul ar fi continuat să apară. Avem acelaşi scenariu în Volgograd: ziarul Gorodskie Vesti a fost închis de către proprietarul său după ce filiala regională a partidului la putere, Rusia Unită, a făcut acuzaţii de defăimare şi incitare. Acuzaţiile au fost imediat retrase. Ceea ce a declanşat acţiunea procurorilor a fost o caricatură inocentă, de promovare a păcii, în care apar Moise, Isus, Mohamed şi Buddha. În caricatură liderii religioşi se uită la televizor şi sînt îngrijoraţi pentru că demonstranţi de diverse religii se insultă reciproc. "Nu este ceea ce v-am învăţat noi să faceţi" " spune unul dintre profeţi. În Belarus, Alexander Zdvijkov, editorul ziarului de opoziţie Zhoda, a fost condamnat la trei ani de închisoare pe 18 ianuarie 2008 pentru incitare la ură religioasă. Ziarul său fusese închis în martie 2006 doar pentru că intenţiona să publice caricaturile şi nu a mai reapărut pe piaţă. Zdvijkov a fugit în străinătate, a fost arestat la întoarcerea în ţară şi eliberat după ce Curtea Supremă i-a redus sentinţa de la trei ani la trei luni, termen deja efectuat. Dar acestea au fost doar acţiuni oportuniste. De la criza caricaturilor a apărut o nouă metodă punitivă inspirată de rezoluţia ONU: etichetarea drept extremist. În Rusia (care a venit cu ideea), Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan, Moldova şi Tadjikistan, ofensa religioasă a fost amestecată cu legi anti-incitare prin adăugarea interdicţiei "criticii ofensatoare" (defăimarea) la adresa instituţiilor sau demnitarilor. Acest cocktail legislativ este prezentat ca o formă superioară de combatere a unei atitudini niciodată foarte clar definite " extremismul. Preia cîte ceva dintre prevederile occidentale contra terorismului şi în acest fel scapă de posibile critici. Dar, în timp ce legislaţia occidentală a fost criticată la ea acasă pentru că ar putea conduce la anchetarea delictelor de gîndire critică, în ţările din Est sus-pomenite noua legislaţie a fost creată în mod expres pentru acest scop. Şi este folosită ca modalitate de răzbunare contra jurnaliştilor care scriu critic despre situaţia drepturilor omului în Caucazul de Nord. La momentul cînd scriu articolul, Slovacia se pregăteşte să introducă şi ea propriul pachet legislativ "împotriva extremismului", aparent pentru a lupta împotriva radicalismului. Irlanda " care de altfel a de-criminalizat calomnia " este pe cale să introducă o nouă infracţiune, "calomnia profanatoare". Este oare prea deplasat să vedem aici o influenţă implicită, poate chiar inconştientă, a campaniei de la ONU? Cînd m-am referit mai devreme la creşterea violenţei, vorbeam despre conexiunea deranjantă, dar neafirmată, între încercările legale de la Consiliul pentru Drepturile Omului şi diversele fatwe, crime şi demonstraţii violente împotriva reprezentărilor critice sau seculare ale problemelor islamice. Afectarea afişată de autorii fatwelor şi cele ale diplomaţilor de la Consiliul pentru Drepturile Omului sînt greu de diferenţiat. Se fac a nu înţelege că a combate astfel ofensa religioasă reprezintă o luptă greşită, dusă cu mijloace greşite. Nu văd nici o diferenţă morală între a comanda o asasinare plătită, ca aceea a ziaristei Anna Politkovskaia, şi a emite o fatwa care cere omorîrea jurnaliştilor şi scriitorilor. Amîndouă pedepsesc jurnaliştii pentru că îşi fac munca. Fatwa oferă şi recompense materiale, asemenea omorurilor comandate din Rusia. În Pakistan, principalul susţinător al rezoluţiei Consiliului pentru Drepturile Omului, Mohammed Yousaf Quresh, liderul religios al moscheii istorice Mohabat Khan din Peshawar, a anunţat în 2006 că moscheea şi şcoala sa religioasă vor da 25.000 de dolari şi o maşină pentru asasinarea oricăruia dintre autorii caricaturilor daneze. O asociaţie locală a bijutierilor a plusat şi a adăugat la premiu suma de 1 milion de dolari. În India, ministrul pentru Drepturile Minorităţilor din provincia nordică Uttar Pradesh, Haji Yaqoob Qureishi, a pus recompensă 11 milioane de dolari pe capul unui caricaturist, plus greutatea lui în aur. Acestea sînt doar exemple din interiorul democraţiilor care au semnat rezoluţia ONU. E clar că rezoluţia e mai mult decît un simplu exerciţiu de liniştire a radicalilor. Ea devine un mijloc de muşamalizare a instigatorilor la tensiuni religioase şi autocenzură reacţionară. Mi se pare revoltător ca aceia care cer asasinarea jurnaliştilor să continue să fie respectaţi şi să nu trebuiască să sufere consecinţele actelor lor de ură, în timp ce mulţi jurnalişti sînt nevoiţi să trăiască anonim, sub protecţie. Pînă acum nici unul dintre instigatorii la fatwa nu a apărut pe liste de acuzare, nici măcar în ţări care i-ar ancheta pe asasinii Annei Politkovskaia. Aceasta este cea mai mare umbră care pluteşte asupra rezoluţiei ONU. Precauţia este de înţeles într-o ţară cum este Danemarca, lovită de cereri de boicot comercial. Dar care este situaţia Uniunii Europene? Nu a fost oare creată pentru a fi mai puternică decît componentele sale? De ce nu se sesizează Interpolul sau alte agenţii internaţionale de aplicare a legii? De cînd au renunţat la a mai avea pe lista crimelor instigările la asasinate? De ce nu se emite măcar o interdicţie de călătorie împotriva binecunoscuţilor promotori ai crimelor religioase? Consiliului pentru Drepturile Omului ar trebui să i se spună că, dacă incitarea la ură religioasă este motiv de îngrijorare, atunci ar trebui să ceară pedepsirea celor care emit fatwa ce incită la violenţă. Aceasta ar fi cea mai bună protecţie împotriva defăimării Islamului sau a altei credinţe: promovarea toleranţei prin eliminarea fricii din minţile jurnaliştilor de peste tot. Miklós Haraszti este scriitor, jurnalist şi profesor universitar. În 1976 a fost co-fondator al Mişcării Democratice de Opoziţie din Ungaria, iar în 1980 a editat periodicul samizdat Beszélö. Din 2004 este reprezentant al OSCE pentru libertatea de expresie. Articol apărut în Index on Censorship, nr. 2/2009; obţinut prin Eurozine (www.eurozine.com). traducere de Cristian GHINEA