Grațierea prezidențială în SUA, o încurcătură din vremea monarhiei
Donald Trump și-a păstrat cele mai grave ofense la adresa democrației americane și a președinției SUA pînă spre finalul unicului său mandat prezidențial, cînd a refuzat să recunoască victoria în alegeri a contracandidatului său și a îndemnat mulțimile să ia cu asalt Capitoliul. Dar și ultimele sale acțiuni – prin care a profitat din plin de privilegiul prezidențial al grațierii – au fost la fel de scandaloase. Trump și-a petrecut ultimele douăsprezece ore ale mandatului său distribuind într-o veselie clemențe prezidențiale pentru mai bine de 140 de persoane – printre care și Steve Bannon, fostul său consilier strategic, un escroc dovedit. Contrariat de eșecul strădaniilor sale de a răsturna rezultatele alegerilor, Trump s-a delectat pe cinste cu această ultimă prerogativă regală.
Faptul că președinții dispun de astfel de puteri inexplicabile e cel puțin curios. Părinții fondatori ai Americii au respins monarhia absolută și ornamentica ei (precum titlurile nobiliare), și totuși, puterea de a grația provine tocmai dintr-o putere monarhică – prerogativa regală a clemenței.
În forma ei originală, această prerogativă le dădea monarhilor britanici autoritatea cvasi-discreționară de a-i ierta pe cei condamnați pentru crime. Asemenea grațierii prezidențiale, ea nu-i disculpa pe vinovați în totalitate, prin anularea condamnării, ci îi salva de efectele ei cele mai severe – cel mai adesea, pedeapsa cu moartea. În teorie, această prerogativă era un instrument benign, care remedia injustiția și punea în lumină mărinimia regală; în realitate, ea deschidea adesea calea unor abuzuri.
Presupunînd că fondatorii Americii înțeleseseră acest pericol, refuzul lor de a aplica controale mai eficace asupra executivului pare naiv. Ei au crezut sincer că învestirea Congresul cu puterea de a-l destitui pe președinte ar constitui „o garanție puternică”, după cum a spus James Monroe. Dar Monroe nu a luat în calcul senatorii aserviți unui demagog sau obligați unor loialități partinice tribale, cum e cazul majorității vaste a republicanilor care l-au susținut pe Trump cu ocazia celor două proceduri de destituire.
Pentru a reda puterii de grațiere menirea ei inițială, americanii ar trebui să observe modul în care tribunalele Marii Britanii au erodat treptat practica utilizării de către executiv a celor mai multe prerogative de putere regale (dacă nu a tuturor), supunîndu-le unui control jurisdicțional tot mai extins.
În anii 1980, Camera Lorzilor (ale cărei funcții judiciare au fost transferate în 2009 nou întemeiatei Curți Supreme a Marii Britanii) a considerat că, doar pentru simplul fapt că un ministru din guvern se baza pe o prerogativă de putere, ea nu este „din acest unic motiv […] imună în fața controlului jurisdicțional”, și a decis că este de competența tribunalelor să decidă dacă prerogativa poate fi revizuită. Tribunalele însă au evitat să-și asume prea multă autoritate, iar în cazurile în care prerogativa se referea la „politici la nivel înalt”, vizînd chestiuni de politică externă sau conflicte militare, ele nu se grăbeau să intervină.
Și totuși, în ultimele decenii, Justiția britanică a devenit tot mai puțin dispusă să permită guvernelor să calce în picioare fără nici un fel de control, prin invocarea „politicilor la nivel înalt”, însăși esența principiilor democratice. De fapt, decizia Curții supreme a Marii Britanii din 2019, într-un caz fundamental legat de Brexit – Cherry Miller (No. 2) –, demonstrează cît de precară a devenit o prerogativă inviolabilă.
În acest caz, tribunalul a fost întrebat dacă suspendarea prelungită a Parlamentului – propusă de prim-ministrul Boris Johnson cu scopul evident de a impune o variantă de Brexit nesusținută de Parlament – este legală. Fără să țină seama de faptul că dizolvarea și convocarea Parlamentului este o prerogativă de putere arhetipală a executivului, judecătorii au decis în unanimitate că suspendarea depășește „limitele legale ale puterii”, deoarece obstrucționează capacitatea Parlamentului de a-și „exercita funcțiile sale constituționale ca organ legislativ și… [de control] al executivului”.
În timp ce tribunalele Marii Britanii au restrîns treptat raza de acțiune a prerogativelor, pronunțîndu-se pe teme odinioară intangibile, guvernele britanice au căutat să obțină noi puteri neîngrădite. În ziua de azi e un lucru obișnuit ca legislația să permită miniștrilor să „amendeze, abroge sau să substituie” porțiuni ale legii adoptate sau ale unor legi aferente, dacă asta servește scopului general al legislației sau obiectivelor extinse ale Guvernului. Mai mult, astfel de dispoziții sînt adesea însoțite de clauze menite să limiteze sau să „excludă” capacitatea Justiției de a revizui deciziile luate de miniștrii care exercită aceste puteri.
Această sete de putere a atins un vîrf toamna trecută, cînd Guvernul Johnson a propus un proiect de lege a pieței interne (Internal Market Bill / IMB) cu privire la reglementările naționale după Brexit. Deși mulți membri ai Guvernului au proslăvit Brexit-ul ca pe o oportunitate de a restabili „suveranitatea” Parlamentului, proiectul de lege propus intenționa să eludeze cu totul legislativul, acordîndu-le miniștrilor puterea de a guverna prin decrete. Proiectul avea ca scop și evitarea controlului jurisdicțional pentru toate deciziile luate de miniștrii în funcție, permițîndu-le acestora să ia decizii care încalcă drepturile omului și, strigător la cer, chiar legea internațională.
Din fericire, cele mai odioase prevederi ale proiectului de lege au fost abandonate în cele din urmă, înainte ca proiectul să devină lege – nu în ultimul rînd datorită obiecțiilor vehemente ale președintelui SUA Joe Biden. Dar indignarea provocată de IMB nu l-a împiedicat pe Johnson să meargă mai departe. În proiectul său legislativ de abrogare a Legii alegerilor parlamentare la termen fix (Fixed-Term Parliaments Act 2011), bunăoară, Guvernul a inclus o dată în plus o clauză de excludere, comunicînd tribunalelor că este de competența politicienilor, și nu a judecătorilor, să convoace alegeri.
Aversiunea Guvernului Johnson față de controlul jurisdicțional e de înțeles, ținînd cont că de cele mai multe ori a ieșit terfelit și însîngerat din înfățișările înaintea instanțelor judecătorești. Într-o democrație liberală, un guvern care pierde permanent în fața tribunalelor trebuie să înceteze să comită ilegalități, nu să se debaraseze de puterea judecătorească.
Dar, la fel ca și lui Trump, lui Johnson îi repugnă respectarea legii. Raportul „Evaluarea independentă a dreptului administrativ” (Independent Review of Administrative Law) al Guvernului britanic, publicat luna aceasta, e dedicat modului în care Parlamentul ar putea îngrădi controlul jurisdicțional. La fel, directivele „Evaluării independente a Legii drepturilor omului 1998” (Independent Human Rights Act Review) scot la iveală un guvern obsedat de măsura în care respectarea drepturilor omului interferează cu ambițiile executivului.
Curtea supremă a SUA – ai cărei judecători conservatori tind să fie loiali „intenției originale” a părinților fondatori – ar face bine să învețe ceva din disponibilitatea Justiției britanice de a fi inovatoare, chiar și în contextul unui executiv cu înclinații monarhice. Disponibilitatea Curții Supreme a Marii Britanii de a recunoaște, în primul rînd, spiritul și scopul principiilor constituționale și de a folosi totodată o interpretare coerentă și consecventă a legii îi sporește capacitatea de a răspunde adecvat unor provocări neașteptate.
Nesocotirea flagrantă de către Trump a intenției originale a grațierii prezidențiale a fost doar una dintre multele provocări cu care acesta a confruntat sistemul politic stabilit prin Constituția SUA. Iar Johnson îi seamănă îngrijorător de mult. În fața unor astfel de amenințări, tribunalele și parlamentele trebuie să-și amintească de adevăratul lor țel: prevenirea exercitării necontrolate a puterii executive.
Nicholas Reed Langen este editorul publicației LSE Public Policy Review și scrie despre Constituția britanică pentru revista The Justice Gap.
Copyright: Project Syndicate, 2021
traducere de Matei PLEŞU