Ghidul incorect politic al Europei Unite - partea a doua

Dacă Europa unită, numită oficial Uniunea Europeană, nu există numai în mod oficial, ci îşi manifestă cît de cît prezenţa în lume, cetăţeanul european este deocamdată o creaţie exclusiv birocratică, oficială şi ficţională. Europeanul este un cetăţean de hîrtie. Apare în nenumărate documente, dar poţi să baţi luni întregi străzile Europei Unite şi n-o să-l găseşti nicăieri. Găseşti milioane de germani, olandezi, români, unguri, polonezi, spanioli sau portughezi, dar nici picior de european. De cetăţean european. Să presupunem totuşi că ar exista şi că - după cum ne dorim noi toţi, "europenii" - va reprezenta chintesenţa tuturor cetăţenilor din statele care formează Uniunea Europeană. El, Europeanul, nu va ilustra pur şi simplu suma valorilor naţionale ale Europei Unite, ci va reprezenta o sinteză ce va aduce şi ceva în plus. Dacă abordăm problema dintr-un alt unghi, care pare mai fertil, vedem că există unele trăsături comune la toţi cetăţenii din ţările UE sau la mulţi dintre ei, trăsături ce ar putea constitui baza unei ipotetice identităţi europene. Prin urmare, judecînd după situaţia din statele europene de azi şi făcînd cîteva extrapolări, putem trasa măcar cîteva linii generale ale portretului europeanului, precum paleontologii care reconstituiau dinozaurii dintr-o mînă de oase disparate - cu diferenţa că parcursul nostru va fi orientat spre viitor, spre descoperirea unei specii pe cale de apariţie. Aşadar, dacă ne uităm la oamenii ce populează ţările Europei contemporane, cum este sau cum pare a fi cetăţeanul european de azi? Unul din primele lucruri care se remarcă la "europeanul aproximativ" (cum îi vom zice acestui inexistent model civic) este antiamericanismul tot mai accentuat. (Ca să fiu mai exact, ar trebui să-i spun anti-nord-americanism, dar e prea complicat şi, oricum, orice european înţelege antiamericanismul cum trebuie şi fără precizări suplimentare.) Odată cu dispariţia Uniunii Sovietice, stat pe care europenii occidentali nu-l simţeau ca pe o ameninţare atît de puternică (graţie protecţiei americane şi a prezenţei lor în NATO, dar şi din pricina filo-socialismului naiv în care se complăceau), cetăţeanul european a început să fie tot mai sîcîit de pretenţiile protectoare pe care le ridică Statele Unite. E şi normal: oricît ţi-ai înăbuşi frustrările faţă de un frate mai mare, ele tot răbufnesc la un moment dat - eventual în momentul în care nu mai rişti nimic dacă le laşi să răbufnească. Cu timpul, chiar şi ţările est-europene, proaspăt scăpate de după Cortina de Fier, au învăţat prin imitaţie retorica antiamericană. Aşa se face că antiamericanismul, chiar dacă nu e un fenomen exclusiv european (îl au şi socialiştii, şi comuniştii din America de Sud, dar şi fundamentaliştii islamici), e ceva ce poate defini uşor europeanul ideal. Explicaţiile fenomenului ar fi stufoase şi inutile. Pur şi simplu europeanul tinde să fie antiamerican. Paradoxal, antiamericanismul e dublat pe undeva, prin străfundurile europeanului, de convingerea că, în caz de pericol, Statele Unite vor fi mereu alături de Europa. Altfel nu se poate: e datoria lor de americani înfumuraţi să apere bătrînul continent. Pînă atunci însă putem să-i dispreţuim, să-i urîm sau să-i ridiculizăm. Dacă se supără, le trece. Păi, nu sîntem noi bătrînul lor continent? Europeanul aproximativ mai are şi alte obsesii nu foarte cuşer, dar în nici un caz - în nici un caz! - nu ar putea fi catalogat drept antisemit. Poate că prin anii 1940, cînd naziştii organizau cu eficienţa lor faimoasă masacrele din lagărele pentru evrei, iar restul populaţiei europene neevreieşti fie îi susţinea, fie tăcea, da, poate că atunci altfel am fi discutat. Dar lucrurile s-au schimbat. Antisemitismul nu e modern, nu e democratic, nu e şic şi nici corect politic. Aşadar, europeanul aproximativ nu e antisemit, după cum o declară oriunde şi oricînd, uneori chiar şi neîntrebat. E în schimb un susţinător umanist al dreptului tuturor popoarelor de a trăi libere în propria ţară, mai ales cînd e vorba de popoare nedreptăţite de istorie şi de statul Israel, cum e poporul palestinian. Aşa se face că luptătorii musulmani din Orientul Mijlociu sînt mai tot timpul "militanţi", "grupuri de rezistenţă", "grupări armate militante" sau chiar "luptători pentru libertate". Faptul că militanţii şi luptătorii pentru libertate au adesea ca scop declarat nimicirea statului Israel (pe care luptătorii ăia nici nu-l recunosc) nu influenţează cu nimic opinia europeanului - spirit umanist, gata să-l apere mereu pe cel mai slab, în numele toleranţei, mai ales dacă cel slab luptă împotriva Israelului. Dar ăsta nu e, desigur, antisemitism. I-am putea spune, eventual, antiisraelianism soft. Din punct de vedere biologic şi antropologic, europeanul aproximativ nu are o rasă anume. (Termenul e oricum controversat.) E de rasă europeană: caucazian, mai degrabă alb şi mai rar negroid ori mongoloid, dar cu o culoare a pielii ce variază de la alb lăptos la tuciuriu. Aşa cum nu e antisemit, europeanul nu e nici rasist. Doar că, din cine ştie ce motive, în subconştient valorizează pozitiv pielea excesiv de albă şi părul blond spălăcit. Fără a face discriminări (fiindcă, vă reamintesc, el ştie că toţi oamenii sînt egali), cînd e pus în situaţii potenţial periculoase - cum ar fi la urcarea într-un avion ce ar putea fi aruncat în aer de terorişti -, se uită suspicios la bărbaţii cu trăsături arabe, la ţigani şi chiar şi la italienii mai bruneţei. Europeanul iubeşte munca mai puţin decît nord-americanii, chinezii sau japonezii. Are însă un simţ al sărbătorii şi al petrecerii mai dezvoltat decît ei, lăsîndu-se întrecut numai de africani şi de sud-americani. Un lucru bun, important şi demn de subliniat: europeanul aproximativ mediu nu are probleme cu respectul faţă de sine. Europa e inima civilizaţiei moderne. De aici începe să se calculeze ora exactă a planetei. Aici e buricul Pămîntului. Cum şi ideea de egalitate între toţi oamenii de pe glob a fost născocită tot în Europa, europeanul aproximativ are toată îndreptăţirea să se simtă superior egalilor săi, pentru că el şi-a dat seama primul de aşa ceva. Toţi pe lume fraţi sîntem, dar există fraţi mai mari şi fraţi mai mici. Europenii sînt fraţi mai mari. De altfel, hai să nu ne ascundem după deget: Parisul e în Europa. Londra e tot aici. Marea Mediterană şi Coasta de Azur sînt europene. Italia - şi ea. Leagănul civilizaţiei, Grecia, tot în Europa e. Limba engleză, cuceritoarea lumii, s-a inventat în Europa şi tot în Europa s-au plămădit creştinismul, monarhismul, comunismul, liberalismul, naţionalismul, fotbalul şi alte repere definitorii ale civilizaţiei globale. Aşadar, de vreme ce europeanul a dat şfară planetară că toţi oamenii sînt egali, trebuie să-i recunoaştem ascendentul asupra celor luminaţi de el. Nici nu-i greu. Europeanul aproximativ îşi dovedeşte şi astăzi spiritul egalitarist, cu toate că o face într-un fel paradoxal. În materie de politică e socialist spre comunist cînd e vorba de datoria statului faţă de om, deşi devine uşor individualist cînd e vorba de datoria omului faţă de stat. Spiritul egalitarist al europeanului se dovedeşte paradoxal mai ales în sînul Europei Unite, iar aici călătorii europeni prin propriul lor continent ştiu bine cum stau lucrurile. În interiorul continentului există un ciudat fenomen de occidentalofilie, combinat cu o uşoară estofobie. Dincolo de discursurile oficiale, orice locuitor al Europei Unite priveşte cu respect înspre Vest şi cu dispreţ spre Est. Polonezul, de exemplu, admiră Germania, Franţa sau Anglia şi dispreţuieşte Ungaria, România ori Bulgaria. Mai spre Est, românul admiră Ungaria, Cehia, Germania ş.cl., dar dispreţuieşte Bulgaria ori Moldova. Pentru ca lucrurile să se încurce şi mai tare, pe măsură ce Europa e tot mai Unită la nivel administrativ, europeanul aproximativ devine tot mai naţionalist ori regionalist. Mîndria europeanului de a fi european (întrecută doar de mîndria naţională sau regională) e accentuată atunci cînd cineva din afara Europei vine să viziteze "bătrînul continent". Pînă şi sintagma de "bătrîn continent" e acceptată cu seninătate, ca un titlu de nobleţe, cu toate că, practic vorbind, Europa n-are cum să fie mai bătrînă decît celelalte sloiuri mari de pămînt de pe glob. Doar nu-i Atlantida! Şi totuşi, cînd vin aici, turiştii americani trec cu respect dintr-un loc în altul, ca şi cum s-ar plimba printr-un muzeu continental. Condiţia de fosile vii nu-i deranjează deloc pe europeni. Rasă bătrînă, semizeificată, europeanul se simte mai aproape de înţelesurile lumii. El a creat istoria. Ce Dumnezeu, el chiar a inventat istoria! El a stîrnit cele două mari războaie mondiale, a teoretizat rasismul, antisemitismul, naţionalismul, nazismul, fascismul, comunismul şi alte "-isme" dinamice, care, dincolo de distrugerile şi masacrele provocate - iarăşi atît de europene! -, au stimulat progresul omenirii spre epoca în care trăim azi şi au făcut istoria să fie istorie. Lăsată, de exemplu, pe mîna amerindienilor, care îşi plimbau corturile de pe o păşune pe alta, civilizaţia umană n-ar fi ajuns atît de departe. Mare minune europenitatea! Cum ne face ea să semănăm şi prin ceea ce nu ne place! Ba chiar şi prin antipatiile reciproce! Aştept cu mare nerăbdare naşterea cetăţeanului european veritabil, pentru care schiţa de portret de mai sus nu va fi, desigur, decît o caricatură jalnică. Însă cum pînă la apariţia europeanului ideal descris aici mai avem de aşteptat, îndrăznesc să cred că o descriere separată, incorectă politic, a fiecărei naţiuni din Europa Unită ar stimula mult cunoaşterea reciprocă a cetăţenilor continentului, ba chiar i-ar ajuta şi pe neeuropeni să ne înţeleagă mai bine. Înţelegerea creează comunicare, comunicarea stimulează colaborarea, iar colaborarea poate să ducă la... la orice: la fraternitatea planetară, la al treilea război mondial sau la mici duşmănii şi alianţe tot atît de meschine ca şi cele existente pînă acum. Important e să ne înţelegem mai întîi unii pe alţii, nu?