German printre români, român printre germani

interviu cu pictorul Miron SCHMÜCKLE Miron Schmückle este un pictor apreciat la tîrgurile de artă din Europa şi, în ultima vreme, chiar şi la cele din Statele Unite, căci lucrările lui au pătruns şi pe piaţa americană. Este născut în Sibiu şi a emigrat în Germania în 1988, pe cînd avea 22 de ani. A avut mai multe meserii (printre care şi cea de grădinar sau de bucătar), a studiat la facultăţile de artă din Kiel şi Hamburg şi apoi a predat un an performance art la Academia de Artă Teatrală din Sankt Petersburg. Acum a ajuns să trăiască de pe urma tablourilor sale, care au intrat în atenţia colecţionarilor . Ai plecat din România destul de tînăr. A fost o decizie grea? A fost o decizie existenţială, pentru că ajunsesem la vîrsta la care îmi puneam problema ce vreau să fac în viaţă. La 22 de ani, lucram într-o întreprindere unde am constatat că, dacă arătai tragere de inimă pentru munca pe care o făceai, erai luat la ochi. Eram angajat la o secţie de ceramică şi îmi plăcea ce făceam acolo. În momentul în care şefii sesizau că lucrezi mai mult decît ţi se cere, nu era bine. Începeau cu întrebări de tipul "ăsta ce vrea de fapt?". Dacă cineva era pasionat de ceea ce lucra, era suspect. Cînd am realizat treaba asta, mie mi s-a pus gheara-n gît - şi acela a fost un moment de decizie. Nu-mi spune că ai plecat pentru că nu puteai să munceşti cum îţi plăcea ţie în acea întreprindere!... Nu era neapărat legat de întreprinderea aia, ci a fost un lucru pe care l-am conştientizat ca fiind prezent oriunde. Mentalitatea aceea era aproape generală. Pe de altă parte, nu mă interesa să studiez Artele Plastice în România. Părinţii mei terminaseră tot Artele, cunoşteam o groază de artişti plastici sau de studenţi şi de profesori de la Academiile de Artă. Ştiam cum se intră acolo - pe relaţii, pe ideea că faci meditaţii cu un profesor din facultate şi ăla te bagă, pe mersul cu săru' mîna la "maeştri" etc. Or, asta mă deranja din principiu. Temeinicia germană în calculul etniei Lăsînd la o parte chestiunile profesionale, te-ai simţit şi discriminat, ca ne-român? Nu, deloc. Am fost la grădiniţă nemţească, la şcoală generală nemţească, am putut să aleg între liceul german şi cel român, puteam să mă fac popă luteran (cum am vrut la un moment dat), iar la Facultatea de Teologie n-aş mai fi vorbit deloc română... În rest, practic toată lumea era discriminată pe atunci, că trăiam cu toţii într-o dictatură. M-am simţit discriminat însă, în cercuri nemţeşti, ca nefiind neamţ 100%. Pentru nemţii din România, eu nu ţineam de gintă, fiindcă maică-mea era româncă. Mi-aduc aminte tot felul de discuţii incredibile, despre cît la sută eşti neamţ... Ba, mai mult, la şcoală am fost întrebaţi în clasă care se trage din căsnicii mixte... În Germania nu am avut treabă cu discriminările - dar asta pentru că nu am trăit în medii în care se vehiculează aşa ceva. Căci există astfel de mentalităţi şi aici. Există, de exemplu, oameni care, dacă se apucă să vorbească despre turci, ai impresia că nu au învăţat nimic din istorie... Bun, ai plecat. Cum a fost apoi viaţa în Germania? Te-ai adaptat greu? Nu. Vorbeam limba şi aveam oarecare cunoştinţe despre ceea ce se întîmplă în Germania de Vest. La un moment dat, taică-meu a primit de la cineva, care a emigrat, o ladă întreagă de reviste nemţeşti - Stern, Spiegel etc. Şi eu mă retrăgeam deseori în pod şi citeam din revistele acelea - şi aşa am aflat ce se întîmpla în Europa. Aveam deci un feeling despre ce mă aştepta aici. Oricum, cei din Transilvania - germani sau ne-germani - erau mai conectaţi la ceea ce se întîmpla în Vest decît oamenii din restul ţării. Poate chiar mai mult ne-germanii. Cei mai mulţi dintre nemţii din România erau oameni de la sat. Ei aveau legături nu cu Germania, ci cu foştii vecini, rude sau veri care plecaseră în Germania. Discuţiile dintre saşi şi rudele lor plecate erau despre lumea lor mică, nu despre cine ştie ce lucruri de anvergură. Cînd am ajuns în Germania, am stat un an de zile la rude, în Sud, în landul Baden-Würtemberg. Acolo parcă eram în România. Foarte mulţi saşi stabiliţi în Germania acolo stau. Există sate în care efectiv s-au recompus vecinătăţile din România - oamenii au avut grijă să-şi cumpere case şi să stea unii lîngă alţii la fel cum stăteau în satul Guşteriţa sau în nu ştiu ce alt sat. Şi trăiesc numai în acea comunitate închisă, iar tinerii se căsătoresc între ei. Or, eu nu aveam nevoie de chestia asta, că aşa... rămîneam în România. Şi am plecat în nordul Germaniei, unde oamenii sînt mult mai deschişi, mai toleranţi şi au un mod direct de a comunica, fără meschinării; acolo am făcut facultatea la Kiel, apoi m-am stabilit în Hamburg. "Să dovedeşti că ştii să rabzi..." Ai făcut Facultatea de Artă. Cum se trăieşte ca artist free lancer în Germania? După ce am terminat studiile, am fost invitat în Rusia, să predau ca asistent universitar, timp de un an. În fine, am cunoscut un profesor din Sankt Petersburg, la un colocviu, am purtat o discuţie care tipului i s-a părut foarte interesantă şi m-a invitat să ţin un curs. După ce m-am întors din Rusia, mi-am predat lucrarea de diplomă şi am avut norocul că am primit două premii şi că întreaga lucrare a intrat în colecţii publice - la Muzeul de Artă din Kiel şi la Galeria oraşului Kiel. Lucrul acesta m-a ajutat foarte mult pentru că aveam oameni cu o oarecare influenţă care m-au susţinut şi încurajat. Şi imediat m-a contactat o galerie care m-a luat în programul ei. Mi-a dus tablourile la Tîrgul de Artă de la Basel, la cel de la Berlin, la cel de la Köln şi mi-a organizat în acea perioadă foarte multe expoziţii. Numai că lucrurile nu sînt aşa de simple. Ca debutant, dacă eşti bun, lumea doar întreabă de tine, dar deocamdată nu cumpără nimic. Şi atunci mi-a spus un critic de artă lucrul următor: "lumea e interesată, lucrările sînt bune, acum tu trebuie să dovedeşti că ştii să rabzi, pentru că nu cumpără nimeni pînă nu vede că ai trecut de criză; dacă după trei-patru ani văd că nu ai renunţat la artă, atunci de-abia încep să cumpere". Şi exact aşa a fost. După vreo patru ani, au început şi colecţionarii să-mi achiziţioneze lucrările. Dar, pînă atunci, din ce-ai trăit? Pînă atunci, am supravieţuit cum am putut. Am avut nenumărate job-uri: am lucrat într-un hotel, am fost grădinar, bucătar, traducător într-un azil de imigranţi. Dar ce n-am făcut? Şi - ce e mai important - am avut întotdeauna suport moral din partea prietenilor şi a părinţilor, care m-au încurajat. Fără acest suport, nu ştiu dacă aş fi făcut faţă. De fapt, prin asta se triază artiştii aici. Şi cunosc mulţi care erau foarte buni, dar care au renunţat pînă la urmă. În momentul de faţă poţi trăi doar din pictură, fără să mai fii nevoit să mai ai şi alte job-uri? Da. Singura problemă e că nu ai nişte bani care vin regulat, ci totul e imprevizibil. Iar eu nu sînt o fire foarte econoamă... În plus, am avut şi norocul cîtorva burse de creaţie, din care poţi să-ţi achiţi cheltuielile curente. Da, ştiu că bursele acestea sînt o soluţie pentru artiştii din Germania... Există multe burse - oferite de oraşe, de landuri etc. Da, dar artiştii sînt şi mai mulţi. De exemplu, numai la Berlin sînt înregistraţi vreo 30.000 de artişti plastici. Concurenţa pentru a căpăta o bursă este deci foarte mare. Acum ai ajuns să ai o cotă de vînzare la tablouri destul de bună. Da, dar acest lucru nu depinde de mine, ci de piaţă, de contractele pe care le am cu galeriile, de ce fel de galerii mă au în portofoliul lor. Din fericire, nu trebuie să am eu grijă de cota de piaţă, pentru că de asta se ocupă galeriştii. Şi tot ei îmi găsesc contractele. Care a fost preţul cel mai mare care ţi-a fost oferit pînă acum pentru o lucrare de-a ta? Opt mii de euro. Exotism made in Romania Care crezi că e locul picturii tale în comparaţie cu ceea ce se pictează acum în Germania? Generaţia mea de artişti plastici din Germania are un alt background decît am eu. De exemplu, cei născuţi în anii '60, ca şi mine, au o anumită atitudine politică în arta lor - aceasta e o direcţie importantă în arta Germaniei de astăzi. Or, pe mine atitudinea politică nu mă interesează. Eu am avut parte de experienţa dictaturii din România, iar o dictatură te învaţă cît de ridicolă poate să fie politica. Pe de altă parte, venind din România, eu am o altă relaţie cu folclorul, cu ornamentica în general. Aici, apropierea faţă de folclorul german e un capitol foarte delicat, din cauza nazismului, care s-a folosit de orice accesoriu de identitate naţională. Şi mai toţi artiştii preferă să se ţină la distanţă. Prin urmare, ceea ce am făcut eu a fost întotdeauna considerat exotic aici. Foloseşti mijloacele tradiţionale de exprimare artistică: pictura pe pînză. După '89, mulţi artişti din România au considerat că e anacronic să mai pictezi la şevalet şi s-au dedicat artei multimedia şi instalaţiilor. Aici a fost la fel în anii '70, cînd se zicea că e depăşit să mai faci pictură de şevalet. În România a fost o reacţie foarte normală, după atîţia ani de izolare. Dar, aşa cum pe unii artişti plastici din România îi interesează mijloacele multimedia, pe mine mă interesează o anume vopsea în ulei, făcută după o reţetă specială la o manufactură care există din secolul XVII. Grădina Botanică era străinătatea Tu pictezi nişte plante imaginare, cu multe conotaţii sexuale în structura lor. Este lumea şocată de tablourile tale? Floarea e legată oricum de sexualitate pentru că reprezintă organele de reproducere ale plantei. În plus, unele orhidee mimează partea posterioară a insectelor femele, ca să atragă masculii şi să fie astfel polenizate. Eu mă folosesc de aceste lucruri pentru a face nişte aluzii la percepţia noastră erotică. Florile mele sînt de fapt o metaforă. Pe de altă parte, pe mine mă interesează şi aspectul ştiinţific şi lucrările mele trimit grafic la desenele după natură care se practicau în timpul marilor expediţii de pe vremea lui Humboldt, de exemplu. Ceea ce fac eu sînt studii după o natură imaginară, iar florile pe care le pictez nu există, dar ar putea exista, căci sînt corecte din punct de vedere fiziologic, ştiinţific. Dacă a fost cineva scandalizat? Numai lumea foarte primitivă - şi nu mă refer la oamenii simpli. Mă refer la unii funcţionari înguşti de pe la ministere, care trebuie să-ţi aprobe nu ştiu ce proiect. Însă niciodată nu am avut parte de un comentariu critic al unui specialist care să aducă vorba de aşa ceva. Şi, oricum, am constatat că majoritatea celor scandalizaţi au fost bărbaţi, nu femei. Te-ar interesa să expui şi în România? Sigur că da, mai ales că plantele mele îşi au rădăcinile şi acolo. Am vizitat Grădina Botanică din Bucureşti pe la şapte ani. Pe atunci deja ştiam că trăiesc într-o ţară cu restricţii. La vîrsta aceea, mă interesa lumea aşa cum o ştiam din cărţi şi, dacă spuneam că vreau şi eu să mă duc, de exemplu, în junglă, ai mei îmi răspundeau că nu se poate pentru că nu ni se dă voie. Am fost pasionat de plante de mic, dar eram conştient că nu o să pot vedea decît păpădia, ochiul-boului şi ceea ce ţine de flora noastră mioritică. Ei bine, la Grădina Botanică m-am trezit într-o altă lume. Serele erau pentru mine străinătatea şi lucrul acesta a devenit apoi locul meu de refugiu mental: cînd îmi doream să ies din imbecilitatea aceea restrictivă, chiar şi mult mai tîrziu, mă gîndeam la florile pe care le văzusem acolo. În încheiere, mai satisfă-mi te rog o curiozitate. Noi am discutat în română şi o vorbeşti mai bine decît mulţi români din România. Ai ca limbi materne şi germana, şi româna. Ce preferi să vorbeşti în germană şi ce în română? De exemplu, dacă discut despre artă, prefer să o fac în germană pentru că germana mi se pare mai precisă decît româna. În schimb, nu mi-ar da prin cap să citesc reţete de bucate în germană. Cele din cărţile de bucate româneşti le-aş citi ca pe poezii. Păi cum spui "ciorbiţă", "pîinică", "smîntînică"... Ce frumos sună! În germană, nu ai diminutiv la "smîntînă". Româna mi se pare mai expresivă, germana mai precisă. Dacă stau cu cineva de vorbă despre viaţă şi despre ce mai face, prefer limba română; dacă, în schimb, vrem să semnăm un contract, voi discuta cu el în germană.