Fluturele și uraganul sau Fukushima și folozoful

Dacă, potrivit unor spirite mai sceptice, starea actuală a lumii este una haotică, este cît se poate de plauzibil ca, întocmai cum bătaia de aripi a unui fluture poate produce un uragan, şi catastrofa unei centrale nucleare din Japonia să fie aptă să influenţeze, aproape nemijlocit, rezultatul unor alegeri de land în Germania. 

Cine, în urmă cu doar o lună, ar fi emis însă o astfel de ipoteză ar fi fost privit, în cel mai bun caz, cu maximă suspiciune. Dar cum în teoria haosului relaţiile cauzale au un extrem grad de complexitate, reacţiile la urne ale alegătorilor germani şi opţiunea lor în favoarea ecologiştilor nu au de-a face numai cu reactoarele de la Fukushima sau cu frustrările politice, ci şi cu relaţia ontologică om/natură/tehnică şi cu o bună doză de spaime metafizice. Cine altul decît Peter Sloterdijk, filozoful care s-a încumetat în cărţile sale să pătrundă şi în interstiţiile capitalismului şi în labirintul thimotic, emoţional al mîniei, îndemnîndu-şi contemporanii, în ultima sa carte (uzînd de un vers de Rilke), „să-şi schimbe viaţa“, poate fi mai potrivit să ofere răspunsuri la întrebările prezentului, pornind de la chiar implicaţiile apocalipsei nipone? Aceasta şi pentru că Sloterdijk, realizator al emisiunii televizate intitulate Cvartetul filozofic, este şi un excelent „comunicator“ de idei care rămîn.  

În cuprinsul interviului intitulat „Sfîrşitul focului nuclear“, publicat în numărul pe aprilie al revistei lunare de cultură politică Cicero, filozoful german trece cu dezinvoltură de la teoria catastrofică a lui Immanuel Velikovsky, de la teoriile interacţiunii emise de Niklas Luhmann, de la concepţia despre natură a antropologului şi orientalistului Louis Dumont, la o distincţie clară între ceea ce poate fi numit natura bună şi opusul acesteia, natura ostilă, potrivnică.  

Cum cea din urmă se află în dezbatere, după seismul din Japonia, după devastatorul tsunami şi după neîncheiatul dezastru de la Fukushima, Sloterdijk distinge trei tipuri de „teroare“ care, laolaltă şi separat, dezvăluie faţa întunecată a naturii: vulcanismul, neptunismul şi ameninţarea astrală. Date fiind dimensiunile apocaliptice pe care aceste „categorii“ le pot lua în realitate şi le deţin în mitologiile lumii, nici o persoană raţională nu a conceput vreodată posibilitatea de a stăpîni pe deplin natura.  Observaţia interlocutorului cum că Marx a nutrit această iluzie este imediat corectată: concepţia autorului Capitalului despre natură era una pasteurizată filozofic fiindcă, dintru început, au fost eliminate cele trei categorii necontrolabile: neptunismul, vulcanismul şi pericolul astral (a se citi – asteroizii şi cometele).  

În anul 1910, un anume Hans Urs von Balthasar scrie o „Apocalipsă a sufletului german“, evocînd aşteptata ciocnire a Pămîntului cu cometa Halley (Caragiale a tematizat în registru comic cazul cometei Falb). 

Or, această nelinişte episodică este dublată, tot în epocă, de alta, şi anume de cea generată de inevitabila epuizare a resurselor naturale de energie, teorie emisă deja în 1909 de fizicianul german Ostwald, laureat al Premiului Nobel. 15 ani mai tîrziu, Heidegger transferă din fizică în filozofie ideea finitudinii în scrierea Fiinţă şi Timp.  

Dar nu cumva în regiuni precum Japonia, ameninţată de toate cele trei forme de adversitate a naturii, după o îndelungată şi istorică „abstinenţă tehnică“, construirea de centrale nucleare a fost mai mult decît un act necugetat – o aroganţă, o nebunie, o provocare? 

Filozoful german crede că la mijloc s-a aflat – ca în numeroase alte situaţii – acel optimism pragmatic din viaţa noastră de zi cu zi, atît de străin de ideea că un sfîrşit brusc s-ar putea totuşi produce. Dar nu ştim – opinează Sloterdijk – dacă refulăm ideea morţii sau dacă viaţa, conştiinţa de a exista este ea cea reprimată de gîndul morţii. Între ele se dă o luptă ce cuprinde şi domeniul tehnicii, inclusiv cel al energiei nucleare, chiar dacă la alte dimensiuni calitative (în sensul în care Karl Jaspers s-a referit la era atomică, cu cele două componente – militară şi civilă.)  

Or – crede Sloterdijk –, această eră a luat sfîrşit deja în 1945, odată cu apocalipsa provocată de cele două bombe lansate asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. 

După încetarea Războiului Rece, sensibilitatea faţă de pericolul nuclear pare a se fi atenuat iar vocabula „era atomică“ a cam dispărut din limbajul uzual. Oprindu-se asupra evoluţiei tehnicii în ultimii 300-400 de ani, Sloterdijk admite că omenirea dispune de o creativitate tehnică înnăscută, îndreptată însă împotriva naturii. La vremea lui, Goethe sesizase tendinţa, crezînd în posibilitatea orientării ştiinţelor spre o empirie blîndă. 

În vîrtejul ameţitor al unei revoluţii tehnice fără precedent, care ne înstrăinează aproape brutal de natură, prin chiar oprimarea acesteia, Sloterdijk nu-şi poate imagina ceva mai ostil omenirii şi naturii decît acele cuptoare în care se produc reacţiile nucleare în lanţ. Aidoma unui Prometeu, omul este pe cale de a fura pentru a doua oară focul. Şi riscă să fie din nou pedepsit.  Remarcabilă este în cuprinsul dialogului disocierea între pericol şi risc, cu referire din nou la Niklas Luhmann. Pericolul poate fi înţeles din perspectivă antropologică şi ontologică, riscul se află în corelaţie cu elemente matematice probabilistice ce pot descrie eventualitatea unui eşec.  Dacă de pe urma acestuia trage omenirea învăţăminte? – ar putea fi întrebarea subiacentă impresiei emise de Sloterdijk cum că, în cea mai mare parte a cazurilor, oamenii sînt obişnuiţi să nu rămînă locului, ci să meargă mai departe după ce „un eveniment fulgerător“ i-a surprins. Or, tocmai acest „trăsnet“ este declanşatorul energiilor transformative – crede Sloterdijk care, într-una dintre cărţile sale, a încercat să descrie caracterul imperativ al acestui eveniment fulgerător, pe parcursul a 3000 de ani – modul în care, după astfel de întîmplări, omenirea a încercat să-şi reordoneze existenţa. Filozoful deduce că şi catastrofa de la Fukushima este un astfel de eveniment imperativ. 

Cît despre neîncrederea oamenilor în energia nucleară, aceasta nu poate fi nemijlocit mobilizată politic. Mobilizarea propriu-zisă derivă din divergenţele între opinia oficială şi realităţile tehnice date. Cît despre scepticism, el ar fi în bună parte anterior politicului, precedîndu-l.  

Oricum, în paranteză fie spus, notoria angoasă, mai mult sau mai puţin metafizică a germanilor (nu întîmplător Republica Federală a şi fost poreclită „Angstrepublik“) a determinat şi o respingere vehement-militantistă, de către aceştia, a modelului energetic nuclear, făcîndu-i să zîmbească condescendent pe francezii a căror patrie este înţesată de centrale atomice.  

Dacă Sloterdijk ar fi prevăzut rezultatul alegerilor din cele două landuri federale „grele“, unde victoria spectaculoasă le-a revenit ecologiştilor tocmai în urma catastrofei de la Fukushima, poate că şi-ar fi nuanţat sau remodelat opinia despre instrumentalizarea politică a pericolului nuclear.  

În orice caz, filozoful se încumetă să facă o altă prognoză: există naţiuni care din capul locului au renunţat conştient la energia nucleară şi putem fi siguri că spre sfîrşitul secolului XXI toate naţiunile se vor dispensa de această formă de energie, fie şi din simplul motiv că ea nu va mai fi atunci disponibilă.   

Bonn, aprilie 2011
Rodica Binder este jurnalistă la Deutsche Welle.