Europa: unitatea deschisă

Idealul Europei este poate acela de a deveni a boring western country ("o nesărată, plicticoasă, ţară occidentală"): mecanisme interne îngreunate de obezitate, dificultatea de a lua o decizie într-o orizontalitate ce se înalţă neîncetat, în jumătatea sa occidentală predominînd supunerea la exploatarea comercială a tuturor aspectelor vieţii noastre, de la naştere şi pînă la moarte. Pentru popoarele din jumătatea sa orientală, pericolul este departe de a fi la fel de ameninţător. Este suficient să mergi prin satele româneşti sau prin pieţele din Polonia pentru a vedea enorma diferenţă de dezvoltare, de cultură, de mentalitate. Avem deci înaintea noastră o perioadă de timp însemnată, înainte ca toată Europa să se găsească pe aceeaşi lungime de undă în materie de dorinţe, ambiţii, nostalgii, umilinţe ascunse. Idealul european este, oricum, întîlnirea dintre rude îndepărtate temporar unele de altele, uimirea repetată ce te cuprinde în faţa unei arhitecturi de o bogăţie prestigioasă. Nu există însă europeni exotici; unul dintre motivele pentru care Turcia ridică probleme este exotismul ei: nu acela perimat descris de Pierre Loti, ci acela perpetuat de o cultură venită de "altundeva". Fără exotism deci, dar o diversitate extraordinară în jurul marilor teme. Christ pe cruce: între exaltarea Crucii în Spania şi umilele pardons de pierre din Bretania celtă; ecorşeul sîngerînd din Bar-le-Duc şi Chriştii cei trişti aşezaţi la intersecţia drumurilor de ţară din Polonia sau în pădurile Lituaniei. [...] Este ciudat să observi că Europa unită nu reuşeşte să-şi evoce rădăcinile unice ale imensei sale diversităţi, ea nu e capabilă nici măcar să menţioneze "moştenirea" sa creştină în această parte a Europei, clădită pe viitor şi nu pe trecut, deci un început tabula rasa. Dacă Europa este exclusiv universală, aşa cum scrie în Declaraţia drepturilor omului, nu este oare o vanitate, chiar un sacrilegiu, dorinţa de a construi o variantă europeană, deci egoistă, a universalului? Învăţarea diversităţii Europei, în paralel cu tentativele sale continue de unificare, este un gest fundamental: în particular, ar trebui învăţate toate limbile Europei. Franţa are deja o enormă dificultate cu vechile sale limbi locale, reduse la rangul de dialecte vorbite de o mînă de oameni. Atunci, cum vom învăţa limba română sau lituaniana? E loc şi de mai rău: refuzăm să cunoaştem alte literaturi, refuzăm să predăm în şcoli romane sau poezie în traduceri, ele nefăcînd parte din "programă". Cine a citit oare la şcoală Mickiewicz sau Slowacki? Nimeni nu a aflat despre existenţa lor, chiar dacă pentru romantismul european ei sînt la fel de reprezentativi ca şi Lamartine. Europa s-a constituit, la toate nivelurile, economic, militar şi, mai ales cultural, prin deschidere, iar istoria tuturor acestor deschideri, adesea legate de cuceririle în care cuceritorul era extaziat de cultura celor cuceriţi, este o istorie fondatoare a Europei. Cunoaştem uimirea Franţei regelui François I în contact cu Italia, invitaţia adresată lui Leonardo da Vinci de a veni în Franţa, unde acesta creează şi moare. Cunoaştem, în schimb, mult mai puţin bine deschiderea, nu mai puţin spectaculoasă, din Rusia în direcţia Georgiei şi a Armeniei cucerite. Un istoric ca Dimitri Lihaciov a studiat istoria schimburilor culturale între Balcanii sîrbeşti şi bulgăreşti şi Rusia ortodoxă bizantină. Cine oare o ştie? Serbia este privită ca un non-obiect, redusă la problema lui Miloşevici, chiar la multă vreme după ce NATO a atacat teritoriul sîrb; restabilirea punţilor culturale cu această ţară ar fi fost ultra-necesară, dar acum prezente sînt doar stereotipurile, vidul, chiar dispreţul absolut. Deschiderea Europei, cea pe care George Steiner ne invită să o vedem studiind Antigona, o putem la fel de bine studia în opera lui Shakespeare, istoria ştiinţei din secolele XVI şi XVII, sau în istoria ideilor pedagogice (de pildă, Rousseau experimentat de către Tolstoi pe copii din Iasnaia Poliana). Toate acestea duc la o constatare îngrijorătoare: deschiderea a fost însăşi istoria Europei; odată cu unificarea actuală, cînd schimburile nu se mai fac decît în funcţie de fondurile primite de la diverse comisii europene (deci într-un singur sens, cu toate frustrările ce decurg de aici - nimeni nu-şi iubeşte "binefăcătorul") după ruptura provocată de războiul rece, deschiderea s-a diminuat sau mai degrabă întîrzie să se manifeste. Camioanele solidarităţii cu destinaţia Polonia sau România au călătorit în momente de generozitate, dar nu au fost urmate de schimburi culturale reale. A boring Europe, o Europă plicticoasă e o contradicţie în termeni, deoarece Europa este diversitate şi deci o perpetuă curiozitate, fără a fi vorba de ceva total diferit, adică de exotism. Cu siguranţă, hypermarket-urile, reţelele McDonalds sau aeroporturile sînt cu adevărat boring şi acolo ne pierdem reperele. Cum să facem să restabilim mirarea faţă de ceilalţi, într-o Europă care îşi întoarce spatele sieşi, dorindu-se adesea asiatică, asemeni unui tînăr straniu din Efremov, un tîrguşor pierdut din Rusia, văzut în superbul film Efremov al lui Iosif Pasternak? Cum să te simţi european, dacă nu mai percepi rivalitatea fericită între culturi, între arhitecturi, între diversele moduri de viaţă, componente ale Europei? Biletele de bancă numite euro au o grafică rece care nu ne arată arcele podului din Gard, ci o arhitectură romană tăiată parcă la laser. Nu putem vedea catedrala Wawel, ci ogive geometrice indiferente... Nimeni nu va privi cu atenţie aceste bilete. Ne era oare frică de concurenţa ce s-ar fi putut isca între frumuseţile peisajului şi arhitecturii europene? Cum să restabilim rivalitatea fraternă? Avem nevoie de medierea tuturor artelor europene pentru a cunoaşte Europa, pentru a evita "purismele" de tot soiul, şcoala sterilizantă de astăzi, să restabilim les tensions amoureuses între limbile şi culturile europene. "Consolează-te, tu nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja" - spune Dumnezeul lui Pascal. Ar trebui să sperăm ca europenii în căutare de Europa să poată mereu aplica aceste cuvinte Europei pe care o doresc. Altfel spus, Europa este un obiect căutat, dar negăsit. Citind Montaigne, Corneille, Voltaire, Tolstoi sau Musil. Problema noastră este că tensiunea a slăbit, "bătălia" europeană s-a rarefiat. Privim adesea la televizor acelaşi serial american sau mexican, aducem sacrificii aceluiaşi zeu al deriziunii şi deconstrucţiei din revistele la modă. Pentru a reface Europa, avem nevoie de tensiune, poate chiar şi de încercări. Să nu uităm că, pentru Romain Gary, L'Education européenne se năştea în bătălia de la marginea Prusiei şi în pădurile Lituaniei. Evident, nu sugerez războaie civile europene, deoarece nervul construcţiei, în spiritul părinţilor fondatori, a fost tocmai abolirea pentru totdeauna a războiului european şi aproape s-a reuşit acest lucru, Balcanii fiind doar o excepţie... Este necesar un suflu unificator, chiar de-ar fi vorba de o voce care ne admonestează sau ne răneşte. Pentru mine, această voce aparţine unui om rămas în afara construcţiei europene, fiind însă unul dintre marii artizani ai Europei: Alexandru Soljeniţîn. În lupta sa cu totalitarismul, în lupta sa cu sinele, în încercările prin care a trecut, el a fost un european. Deţinuţii descrişi de el în Primul cerc al infernului Gulagului - oamenii dintr-o închisoare-laborator interogîndu-se asupra participării involuntare la Rău - sînt adevăraţii europeni, împărţiţi între setea de ştiinţă şi dorinţa de rezistenţă. [...] Fără această bătălie între ceea ce este rezonabil şi demonul scrupulului, am fi avut oare revolta dizidenţilor ruşi, revoltă ce a marcat profund o Europă sufocată de mirajul unei utopii totale? Europa este diversă prin definiţie, "ca Euripe" - cum spune un poem de Apollinaire. Dar ea nu este metisă. Ideea Europei metise, întîlnită în medii la curent cu tot ceea ce este la modă, este falsă. Europa nu este un sincretism; ea nu este Brazilia, de altfel o ţară atît de fascinantă, aşa cum o vedem în religia sa sincretică, amestec de zeităţi africane şi figuri tutelare creştine, cum ar fi orichas de Bahia. Este posibil ca noi să fi cunoscut momente de metisaj. Poate dubla religie păgînă şi creştină, amestecul de celt şi roman, de balto-slav şi de greco-bizantin au avut şi momente de metisaj. Europa însă este un loc de confruntare şi nu unul de metisaj - iată de ce ea rămîne mereu ea însăşi. Fuziunea într-un alambic golemic numit "Europa" nu a avut loc niciodată şi să sperăm că ea nu va avea loc. Europa este o construcţie unde se practică în mod constant reutilizarea vechiului material, dar mereu cu alţi arhitecţi. Reutilizarea creatoare a Vechiului în Nou a născut Europa. Vechea ceartă a secolului al XVII-lea francez între "Anciens" şi "Modernes" nu a găsit încă o soluţie, continuă şi va trebui să continue atîta timp cît Europa este Europa. Creolismul, despre care vorbeşte marele poet antilez de limbă franceză Edouard Glissant, a creat în viziunea sa o cultură orizontală, o cultură rizomică, opusă culturii noastre verticale, a rădăcinilor. În haosul-lume (după expresia lui Glissant) culturile se îmbrăţişează, se resping, dispar şi subzistă. Tot Glissant prevede că în cultura viitorului rizomul va înlocui radicalul, rădăcina. Are oare dreptate? În mod cert, există premisele acestei culturi; în cultura pop, în cultura rap, televiziunile noastre au aspecte rizomice: propagare fulgerătoare la suprafaţă, nici urmă de rădăcini, nici o rezistenţă sau o confruntare creatoare. Europa periferiilor, a mahalalelor (l'Europe des banlieues) este poate în curs să dea naştere la ceea a prevăzut Glissant, iar anumiţi creatori, ce nu sînt nici beurs, nici metişi, adulează această nouă cultură, introducînd-o în şcoli şi pe ecran, presupunînd astfel că universalul rizomic este soluţia complicatei familii europene. [...] Europa este metisată în sensul că ea ţese împreună stofe vechi şi noi, iar vechea textură se iveşte sub noua broderie. O "prezenţă reală". Este ceea ce Rémy Brague numea "calea romană" a Europei, un transport de culturi, traduceri, cunoştinţe importate sau exportate; o cale diferită de "calea arabă", unde textele antice erau în mod cert traduse (şi datorită acestui fapt nu am pierdut urma unor texte greceşti sau arameene, altfel dispărute pentru totdeauna), în majoritatea cazurilor originalul fiind distrus sau abandonat de îndată ce era realizată traducerea arabă - exista deci un transfer şi acesta era definitiv, fix. Nici gînd de "prezenţă reală". Am putea vorbi totuşi de un metisaj european în maniera lui Ulysse, acela al şireteniei: al şireteniei şi al conflictelor ascunse, al deturnării sensurilor, al împrumuturilor ostile exigenţelor raţiunii. Dar n-ar trebui să acceptăm instalarea unei lumi haotice, care deja s-a aciuat. Trebuie să ştim să regăsim şiretenia de a rezista unei Europe rizomice, false şi periculoase. Să ştim să regăsim rădăcinile multiple, concurente, cîteodată inamice, dar întotdeauna tensionate într-un conflict şi o unitate neîncheiată, deschisă. În 1946, Julien Benda susţinea că Europa era universalul legat mai degrabă de spiritul ştiinţei decît de spiritul literaturii, opunîndu-se astfel lui Dostoievski sau Gide care celebrau, şi unul, şi celălalt, universalul regăsit în particularul fiecărei culturi naţionale europene. Dacă Benda ar fi avut cu adevărat dreptate, Europa de astăzi ar fi fost inutilă şi poate că ar fi fost o crimă împotriva universalului; ar fi fost imperativ pentru această Europă să devină cît mai rapid posibil o Europă-lume, să iasă din ea însăşi. Poate este tocmai ceea ce aşteptăm de la viitorul Europei "instituţionalizate". În Europa culturii, realizarea acestui obiectiv va dura. Pentru moment, dacă noi vrem cu adevărat să-i primim pe nou-veniţii la banchet, dialogul de astăzi trebuie să se complice sau să piară; dar dacă va pieri, va fi însoţit şi de spiritul european.