Distrugerea comunităţii creştine irakiene

Pe 3 iunie 2007, preotul caldeean Ragheed Ganni şi trei diaconi au fost ucişi de extremiştii islamici la Mosul, în Irak. Înainte de a fi executaţi, au fost informaţi că vor fi cruţaţi, cu condiţia convertirii la islam. Au refuzat cu toţii. Ganni şi colegii săi sînt doar cîţiva dintre numeroşii irakieni ucişi din 2003 pînă acum pentru simplul motiv că sînt creştini. În plus, mii de creştini au fost expulzaţi din casele lor, hărţuiţi, bătuţi, violaţi şi obligaţi să se convertească la islam, ceea ce a dus la un adevărat exod. Comunitatea creştină din Irak se află la limita dispariţiei. Alte minorităţi religioase au fost de asemenea persecutate, inclusiv iaziţii din nord şi micuţa comunitate mandeeană din sud (v. caseta - n.red). Pînă de curînd, diaspora irakiană a fost relativ restrînsă. Războiul cu Iranul din 1980-1988 a fost însoţit de un boom economic şi nu a favorizat o emigrare în masă a irakienilor. O emigraţie masivă a început odată cu campania din 1988 îndreptată de Saddam Hussein împotriva kurzilor şi a ajuns la cifre impresionante odată cu războiul din Golf din 1991, cînd Saddam a distrus rebeliunea şiită. Sancţiunile internaţionale au contribuit şi ele la plecarea multor irakieni. Deterioarea situaţiei economice a determinat un mare număr de creştini să părăsească ţara; islamizarea de după război, condusă de Saddam, a creat motive în plus pentru emigrare. Majoritatea creştinilor irakieni sînt caldo-asirieni, un grup ce reuneşte cîteva secte creştine, printre care catolici caldeeni (cei mai mulţi) şi două facţiuni ale Bisericii asiriene de Est. De asemenea, în Irak se mai găsesc armeni catolici şi ortodocşi, precum şi cîţiva anglicani şi protestanţi. În ajunul invaziei aliate din 2003, numărul creştinilor era estimat între jumătate de milion şi 800.000. Perioada violentă şi anarhică care a urmat invaziei s-a dovedit dezastruoasă pentru ei; unele estimări indică că în ultimii patru ani populaţia creştină din Irak s-a înjumătăţit. Deşi bombardarea bisericilor este reflectată în media, asasinările şi răpirile trec aproape neobservate. Recent totuşi, s-a scris pe larg despre expulzările şi hărţuirile masive la care au fost supuşi creştinii în cartierul al-Daura, din sudul Bagdadului. "Statul Islamic Irak", un grup terorist sunnit aflat sub umbrela Al-Qaeda, a ordonat creştinilor rezidenţi în Al-Daura să plătească jizya, o taxă islamică care era impusă în trecut non-musulmanilor. Banii ar urma să fie folosiţi chiar pentru finanţarea acţiunilor care ameninţă comunitatea creştină. 70% dintre creştinii din cartierul respectiv şi-au părăsit casele. Tot "Statul Islamic Irak" este grupul care a distribuit fluturaşi de revendicare la scurt timp după un atac oribil împotriva a două sate de iaziţi, în 14 august. Conform organizaţiei irakiene Red Crescent, masacrul a lăsat în urmă 500 de morţi, cel mai mare număr de morţi într-un singur eveniment, de cînd a început războiul, şi 1500 de oameni fără locuinţe. Iaziţii şi mandeenii, două comunităţi religioase care nu sînt nici creştine, nici musulmane, au suferit îngrozitor din cauza extremiştilor musulmani. Din păcate, violenţa contra creştinilor devine o realitate cotidiană. Este important să înţelegem că în prezent creştinii din Irak nu suferă pur şi simplu din cauza violenţei generale şi a anarhiei care afectează ţara, ci sînt atacaţi pentru simplul motiv de a fi creştini, atît de către islamişti, cît şi de bande de criminali. În timp ce teroriştii islamişti au ca scop curăţirea Irakului de "necredincioşi", criminalii urmăresc exploatarea aşa-zisei bogăţii a creştinilor. Mulţi creştini din clasa de mijloc au sărăcit deoarece au plătit sume exorbitante pentru răscumpărarea membrilor de familie răpiţi - unii dintre ei fiind ucişi oricum. Deşi creştinii au mai fost persecutaţi de musulmani şi în trecut, atacul furibund la care sînt supuşi în prezent a condus la un lucru fără precedent în istoria Mesopotamiei: creştinii trebuie să-şi ascundă identitatea pentru a evita hărţuirea sau chiar moartea. Femeile creştine poartă hijab, iar cei care aveau nume creştine uşor de recunoscut au început să şi le schimbe. Creştinii sînt forţaţi să înlăture crucea de pe biserici sau din interiorul acestora, iar cruciuliţele purtate ca bijuterii au dispărut de pe străzi. Slujbele bisericeşti sînt anulate cu regularitate; iar atunci cînd se ţin, foarte mulţi enoriaşi sînt prea speriaţi ca să participle. În timpul alegerilor parlamentare, partidele caldeeano-asiriene nu au îndrăznit să susţină o campanie electorală publică, de teamă că ar putea fi percepută ca provocatoare. Pericolul fizic îi urmăreşte pe creştini pretutindeni; grupurile islamice au lansat operaţiuni de epurare împotriva enclavelor creştine, în aproape toate oraşele irakiene. Creştinii sînt atacaţi atît de sunniţi, cît şi de şiiţi. Deşi mulţi au căutat adăpost în nordul controlat de kurzi, pentru cei mai mulţi dintre ei nu există altă opţiune decît să părăsească ţara. Femeile sînt în mod special vulnerabile. Justificările teologice pentu violarea femeilor non-musulmane sînt larg răspîndite - femeile mandeene fiind în mod special atacate. Este permisă uciderea non-musulmanilor care încalcă legea islamică. Iar prin încălcarea legii islamice se înţelege vînzarea de alcool, purtarea unor haine "indecente", refuzul de a plăti jizya, exprimarea unor opinii politice sau chiar practicarea religiei în mod deschis. Uneori, chiar simplul fapt de a nu fi musulman este perceput ca ofensă; multe miliţii islamiste îi obligă pe non-musulmani să aleagă între convertirea la islam şi moarte. Creştinii, iaziţii şi mandeenii înfruntă acum cea mai cruntă teroare islamică. Indiferenţa studiată a Occidentului Dar nu numai teroriştii îi atacă pe creştini. O atitudine anticreştină a fost mereu prezentă în mod latent în rîndul populaţiei musulmane, iar acum se manifestă deschis. S-au înregistrat cazuri de musulmani neafiliaţi la nici o organizaţie, care şi-au denunţat vecinii creştini sau au refuzat să plătească datoriile financiare faţă de creştini. Fatwele care autorizează preluarea proprietăţilor abandonate de creştini îi încurajează pe musulmani să forţeze plecarea în exil a vecinilor lor, în timp ce zvonurile privind "colaborarea" creştinilor cu forţele de ocupaţie încurajează violenţa împotriva lor. Acest lucru face parte din islamizarea generală care a cuprins Irakul, stîrnindu-i pe musulmanii obişnuiţi împotriva compatrioţilor creştini, care sînt demascaţi ca fiind "necuraţi" şi "cruciaţi". Ţările occidentale, de teamă să nu fie percepute ca favorizîndu-i pe creştini, şi-au menţinut o indiferenţă studiată, în timp ce Guvernul irakian şi serviciile de securitate au fost infiltrate de membri ai miliţiilor şiite anticreştine. Spre deosebire de şiiţi, sunniţi şi kurzi, creştinii nu au miliţii proprii şi sînt o pradă uşoară pentru opresorii lor. Condamnarea de către liderii musulmani a violenţelor sectare este extrem de ineficientă, pentru că fiecare dintre ei refuză să admită - ca să nu mai vorbim să se confrunte cu - extremismul în propria tabără. Clerici musulmani influenţi, cum ar fi sunnitul Hareth al-Dari şi şiitul Muqtada al-Sadr, refuză să recunoască actele comise de cei din propriile comunităţi; în schimb, dau vina pe ceilalţi şi pe armata americană, pentru toate ororile. Acest lucru nu se aplică numai violenţei anticreştine. În mod incredibil, liderii sunniţi îi acuză pe şiiţi că sînt în spatele atacurilor asupra locurilor sfinte şiite, în timp ce liderii şiiţi îi acuză pe sunniţi de răpirea şi executarea sunniţilor neînarmaţi. Drept urmare, există foarte puţină introspecţie şi nici un fel de simţ autocritic din partea fiecărei comunităţi. Liderii musulmani condamnă adesea atrocităţile, dar îi exonerează pe cei care le comit. Între timp, oponenţii occidentali ai războiului din Irak legitimează adesea indirect teroarea islamică. Ipoteza că violenţa musulmanilor era inevitabilă îi absolvă pe teroriştii islamici de responsabilitatea crimelor lor, pervertind astfel moralitatea bunului-simţ. În mod tragic, vom scrie curînd epitaful comunităţii creştine din Irak. Chiar dacă situaţia se va îmbunătăţi rapid - puţin probabil - în unele cazuri este deja prea tîrziu. Emigraţia masivă a modificat irevocabil demografia şi unele grupuri nu-şi vor reveni niciodată. Pe lîngă creştini, şi alte minorităţi urmează această cale. Conform Societăţii Mandeenilor din America, 85% dintre mandeenii irakieni au emigrat, din 2003 pînă astăzi. În cele din urmă, nivelul de violenţă din Irak va scădea. Şiiţii, sunniţii şi kurzii vor ajunge la un modus vivendi, chiar şi imperfect. În încercarea de a crea o aparenţă de unitate, istoriografia naţionalistă va pune violenţele extreme post-Saddam pe seama forţelor de ocupaţie. Iar aceasta va fi a doua crimă perpetuată împotriva victimelor terorii musulmane. Pentru că nu poate fi o mai mare insultă faţă de cei ucişi decît exonerarea asasinilor lor. Pentru creştinii din Irak, pentru toţi irakienii care au fost ucişi sau persecutaţi din cauza afilierii lor religioase, acest lucru va însemna exonerarea islamiştilor războiului sfînt, fie ei sunniţi sau şiiţi. Ar însemna "să se treacă mai departe" fără ca teologia musulmană a crimei, violului şi genocidului să fi fost pusă în faţa vinei de a fi desfigurat Irakul pentru totdeauna. ________________ Rayyan Al-Shawaf este scriitor şi jurnalist în Beirut, Liban. O primă versiune a acestui articol a fost publicată în ziarul libanez Daily Star în iulie. Obligat de noile violenţe comise în august, autorul a adus povestea la zi pentru cititorii Dilemei vechi. traducere de Cristian Ghinea