Diaspora – împărţită şi amestecată
Căpşunarii, exodul creierelor, cerşetorii, romii, muncitorii în construcţii, cei care au grijă de copiii sau de bătrînii străinilor şi… lista rămîne deschisă. Românii din afara graniţelor sînt împărţiţi şi amestecaţi. Ca şi cei care au rămas în ţară. S-a tot vorbit, de altfel, despre o altă Românie, cea din afara graniţelor. Oficial, ar fi formată din circa două milioane de români. Neoficial, cifra ar fi mai mult decît dublă. Ceea ce contează. S-a văzut la ultimele alegeri (şi nu numai). Obişnuim, însă, să vorbim despre românii din diaspora atunci cînd banii pe care-i trimit în ţară întăresc leul. Sau cînd se fac cozi la graniţă. „Se întoarce diaspora“ sau „Pleacă diaspora“. („Ce aţi luat cu dvs.?“ – întreabă de fiecare dată reporterii. Bineînţeles, slănină şi cîrnaţi.) Ne amintim de diaspora cînd se fac studii despre copiii lăsaţi singuri acasă. Sau cînd se face turul localităţilor cu case mari, cu etaj, construite în toată ţara cu banii trimişi de românii din străinătate. Case mari, dar pustii. Sînt, deja, nişte tipare atunci cînd vorbim despre cei plecaţi din ţară. La ultimele alegeri, însă, diaspora a ieşit din tipare. Reacţia românilor din străinătate faţă de modul în care au fost organizate alegerile anul trecut a surprins. S-a spus atunci că cei din afară au învăţat mai repede decît cei de acasă să-şi apere drepturile. Alţii au fost revoltaţi şi au spus că e inadmisibil ca unii care au plecat din ţară să decidă rezultatul alegerilor.
Cum spuneam, însă, diaspora e împărţită şi amestecată. Şi s-a adaptat în funcţie de ţara de adopţie. Am avut ocazia, anul trecut, să cunosc mai îndeaproape o parte dintre românii care trăiesc în Belgia. Nu sînt foarte mulţi în ţara care găzduieşte capitala Europei (comparativ cu Italia sau Germania). Oficial, în jur de 65.000. Neoficial, poate dublu. E ca şi cum locuitorii dintr-un oraş mic din România au plecat cu toţii în altă parte. Diaspora din Belgia mi s-a părut interesantă şi pentru că o parte din ea e legată strict de instituţiile europene. Peste o mie de români lucrează în aceste instituţii: consultanţi, specialişti în administraţie publică europeană, în audit, asistenţi, jurişti, traducători, economişti, arhivari, documentarişti şi aşa mai departe.
Denumirea de RomBel vine de la românii din Belgia. E o asociaţie înfiinţată prin 2002, în primul rînd din nevoia de comunicare. Orice nou-venit află de la RomBel cum să închirieze o casă, să-şi deschidă un cont sau să-şi găsească de lucru, cum să se ferească de ţepe sau unde se întîlnesc românii. A fost tipărit şi un ghid al românilor în Belgia. Acum, însă – jumătate în glumă, jumătate în serios – se gîndesc să tipărească un ghid al românilor (care au fost în Belgia) în România. Un ghid care să te ajute să te descurci în ţara ta. Pentru că mulţi dintre ei se gîndesc să se întoarcă în România. Dar lucrurile nu sînt simple. „80 la sută dintre noi ne-am întoarce dacă…“ (şi aici urmează o întreagă listă de condiţii) – spune Dorin Fleşeriu. Dorin este membru fondator al Asociaţiei Românilor din Belgia.
S-a născut în Alba Iulia şi lucrează în Bruxelles din 2000. Dorinţa de întoarcere în România şi-o spune în sala unui institut de traduceri aflat la doi paşi de Parlamentul European. E duminică şi cîteva zeci de români s-au întîlnit la ceea ce se cheamă Dialogurile RomBel. Sînt invitaţi oameni din ţară – politicieni din diferite partide, ziarişti sau scriitori, pentru că vor să afle din cîte mai multe surse ce mai e acasă. Deşi par să ştie foarte bine.
Lista condiţiilor puse de diaspora, ca să revină în România, este una lungă, explică Dorin Fleşeriu. Pe primul loc, însă, se află corupţia. „Vrem să ne întoarcem, dar vrem să ne întoarcem într-o ţară sănătoasă din acest punct de vedere. Pe de altă parte, avem nevoie de poveşti de succes ale unora care s-au întors şi au reuşit acasă. În alte ţări există cluburi care te sprijină. Un lucru e sigur: nu ne-am întoarce niciodată să lucrăm pentru un patron român, de exemplu, după experienţa acumulată şi după standardele descoperite aici. Am ajuns la concluzia că a fost mai uşor să plecăm decît e să ne întoarcem.“
Românii din Belgia sînt îngrijoraţi că parlamentarii vor să modifice fără dezbatere publică atît Codul Penal, cît şi pe cel de Procedură Penală, că vor să reducă competenţele DNA-ului sau că Laura Codruţa Kövesi va fi schimbată şi că lupta împotriva corupţiei va fi compromisă. Au organizat şi un protest în faţa Ambasadei României de la Bruxelles, pentru apărarea Justiţiei. Au ieşit în stradă aşa cum au făcut-o şi la alegeri, dar şi la mitingurile pentru Roşia Montană. Trimit pachete în ţară pentru copiii săraci sau se implică în cazuri umanitare. E clar că integrarea în Belgia nu a însemnat ruperea de România. Codruţa Filip (care a început cu munca de jos în Belgia, dar a făcut un master în Studii Europene şi acum lucrează la Parlamentul European) vrea să scrie o carte:
Îmi spune că majoritatea oamenilor pe care i-a cunoscut, lucrînd la această carte, îşi doresc să facă ceva pentru România, la un moment dat. Din ţară sau din străinătate.
Există, însă, şi… ceilalţi. Românii care încă nu-şi găsesc locul, nu-şi cunosc drepturile sau nu ştiu legislaţia belgiană. Aşa că la Dialogurile RomBel au fost invitaţi şi jurişti şi consuli, să le explice ce au de făcut ca să nu mai fie victimele propriei ignoranţe, pînă la urmă. Sau propriei inconştienţe. Unii pleacă de acasă, racolaţi, se împrumută ca să plătească sume pentru slujbe pe care nu le primesc niciodată. Vin la Consulat sau la biserica românească, unii cu copiii în braţe, şi plîng că nu mai au bani nici de mîncare, cu atît mai puţin pentru biletul de avion de întoarcere. În programul de repatrieri voluntare, Lituania a avut de la începutul anului două cazuri. România – peste 400.
Corneliu Radu-Longhin, unul dintre reprezentanţii RomBel, îmi spune că foarte mulţi dintre românii din Belgia sînt exploataţi chiar de către români. „Li se cer bani pentru un loc de muncă, iar dacă acesta le este oferit, de multe ori e fără acte şi cu un salariu mult prea mic, în cele mai grele condiţii.“
Anul trecut, cînd am stat la Bruxelles trei săptămîni (într-un stagiu oferit de Parlamentul European), l-am cunoscut pe medicul Cornel Diaconescu. Trăieşte la Bruxelles dinainte de 1989. Din cabinetul său, cei mai mulţi emigranţi români se văd ca nişte oameni neliniştiţi, care nu-şi găsesc locul. „În general, unii o duc bine, cîştigă mai bine, dar majoritatea sînt destabilizaţi de schimbările de viaţă, de ritm, de limbă. Chiar dacă şi-au creat «ghetoul» lor – cu magazine, restaurante sau discoteci româneşti… Aici, femeile care fac menaj au o diplomă de facultate în ţară! Sînt probleme, tensiuni. Presiunea e mare pentru că şi concurenţa e mai mare. Iar emigrantul nu vine aici pentru că ţara e frumoasă, ci pentru că nu mai are din ce să trăiască acasă. Aici cîştigă mai mult, dar nu trăieşte neapărat mai bine, pentru că este măcinat de stres şi de dorul de casă. Uneori, cel mai dificil e pentru copii. Unii se adaptează foarte repede şi nu-şi mai imaginează întoarcerea, iar uneori sînt obligaţi de părinţi să se întoarcă – pentru că părinţii sînt cei care nu s-au adaptat, în timp ce alţii nu se adaptează niciodată. Eu cred că emigrarea nu este bună niciodată. Emigrantul nu e un om fericit, e un om care nu are de ales. Şi cînd am venit eu în Belgia, străinătatea era un miraj. Dar mirajul nu există“ – e convins medicul Diaconescu. „Diagnosticul“ lui mi se pare foarte dur, dar sînt convinsă că ştie ce vorbeşte. Înainte să ne despărţim, mă invită să-l însoţesc la o vizită pe care o face fără să fie plătit. Facem un mic ocol şi-mi arată reşedinţele dintr-un cartier exclusivist al Bruxelles-ului, unde preţul unei case ajunge la cifre ameţitoare.
Destinaţia noastră, însă, a fost o cameră la mansarda unui imobil modest. Acolo locuia singur un bărbat de aproape 90 de ani. Emigrase în Belgia în urmă cu aproape zece ani, împreună cu fiul său. Între timp, acesta a plecat în Canada, iar bătrînul a rămas singur, bolnav, într-o ţară în care nu cunoaşte nici limba.
Cum spuneam, diaspora e împărţită şi amestecată.
Locuri, oameni, poveşti,
Foto: wikimedia commons