Despre responsabilitate: cazul surorilor siameze Platon

Recent, media românească a prezentat cazul unor surori siameze născute pe 10 septembrie anul curent la Iaşi: Ana şi Maria Platon. În primele interviuri, medicii declarau că urmează să realizeze operaţia de separare cît de curînd, şi că aceasta presupune pierderea uneia dintre surori, şi anume cea care nu este suficient formată încît să poată supravieţui. Jurnaliştii (în cazul pe care îl citez, în cotidianul Gândul) au vorbit despre Ana, sora care urma să fie "sacrificată" ca despre un "rudiment fetal", "ca un parazit", "extensie". În acelaşi articol însă, Maria era "surioara". Mama surorilor (adică a surioarei şi a parazitului) a fost citată ca afirmînd că sarcina sa urma să ducă la un "copil dorit", şi că, avînd deja "doi copii sănătoşi, nu are cum să iasă ăsta altfel" şi, desigur, "am oftat şi am spus că dacă aşa vrea Dumnezeu... Eu nu mă pot certa cu Dumnezeu!". Aşadar, Dumnezeu e de vină. Operaţia a avut loc, în premieră în România şi, aşa cum era de aşteptat, Ana a murit. Despre Maria, căreia îi lipsesc cîteva oase şi nu îi funcţionează cîteva organe, se speră că va supravieţui. Între timp, mama surorilor a dispărut din spital şi încă nu a fost localizată. În esenţă, cazul nu este unic în România. Pot exista însă particularităţi semnificativ diferite. De exemplu, tot prin presă ni s-a adus la cunoştinţă nu demult naşterea (în ianuarie 2004) a două surori siameze, Tatiana şi Anastasia Dogaru, despre care se speră că în viitorul apropiat vor fi operate. Care sînt însă diferenţele semnificative între cele două cazuri? Soţii Dogaru au beneficiat de serviciile ecografiei. În urma aflării tristei veşti, au decis să păstreze sarcina, din considerente creştine - cu atît mai mult cu cît tatăl este preot (aşadar, cel puţin sub acest aspect, a decis să practice ceea ce predică). În acest caz avem o poziţie morală fermă: refuzul avortului, laolaltă cu asumarea tuturor consecinţelor care au urmat. Părinţii Dogaru au cerut şi obţinut asistenţa medicală atît prenatală, cît şi postnatală, au făcut apel la caritate, au obţinut ajutor, au strîns bani şi speră că operaţia va avea loc în curînd. Şi-au asumat responsabilitatea. Mai există o diferenţă între cele două cazuri: se poate spera în mod rezonabil în supravieţuirea ambelor surori Dogaru, însă nu şi ca ambele surori Platon să supravieţuiască. Alegerea este aşadar dramatic diferită. Nu ştiu cum ar fi procedat soţii Dogaru dacă s-ar fi aflat în cealaltă situaţie. Ştiu însă cum a reacţionat altă pereche de părinţi, în acea situaţie. În anul 2000, la spitalul de copii din Manchester, Marea Britanie, s-au născut două surori siameze numite, din raţiuni de confidenţialitate, "Jodie" şi "Mary", dintre care una, aşa cum s-ar spune în presa noastră, supravieţuia "ca un parazit" din funcţiile vitale ale celeilalte. Ca şi în cazul Platon, nimic nu părea că s-ar putea face pentru ca ambele surori să supravieţuiască. În plus, la fel ca toate aceste cazuri, decizia trebuie luată urgent, pentru că timpul de supravieţuire este extrem de mic. Părinţii (romano-catolici), care veniseră în Marea Britanie special pentru că în acest stat calitatea serviciilor medicale era superioară celei din statul de rezidenţă (Malta), au refuzat să îşi dea consimţămîntul pentru operaţie, motivînd că nu pot alege ca o soră să fie ucisă pentru supravieţuirea celeilalte, şi că preferă să le îngrijească pînă vor muri amîndouă. Medicii însă au obţinut o hotărîre judecătorească de anulare a deciziei părinţilor şi au realizat operaţia care a dus, aşa cum se aşteptau, la decesul surorii mai puţin dezvoltate ("Mary") şi la salvarea celeilalte ("Jodie") din trupul căreia se hrănea Mary. Părinţii au luat copilul supravieţuitor şi au părăsit statul. În momentul scrierii acestui articol, o căutare simplă prin Google a asocierii de termeni conjoined twins moral a obţinut aproape 40.000 de rezultate (toate pe temă). Să însemne acest lucru că există vreo problemă etică în legătură cu aceste cazuri? Probleme etice? Problemele implicate în astfel de cazuri sînt multe şi de naturi diferite. Întrebarea "să mă duc sau să nu mă duc la ecografie" pur şi simplu nu ar exista pentru o seamă de femei însărcinate în ziua de azi. Rezultatul analizelor ar produce o primă "rupere de rînduri" între aceste femei: dacă, de exemplu, află că poartă gemeni siamezi dintre care unul nu se dezvoltă, care este decizia corectă din punct de vedere moral? Trebuie să facă avort? Dacă da înseamnă că părinţii surorilor operate în Marea Britanie au procedat greşit alegînd să continue sarcina şi să caute serviciile medicale cele mai performante în speranţa că fiicele lor vor putea fi salvate. Probabil că nu, am spune majoritatea dintre noi. Dar cînd au ales, odată ce a devenit clar că surorile nu vor putea fi salvate amîndouă, să le îngrijească aşa cum sînt şi atît cît vor supravieţui? Este mai greu să răspundem la această întrebare. Pe de o parte, refuzul de a le supune operaţiei înseamnă o condamnare sigură la moarte a ambelor surori. Pe de altă parte, operaţia, deşi nu avea drept scop uciderea unui copil, ducea cu certitudine la moartea unuia dintre ei. Cum îi vor explica fetei salvate că, pentru ca ea să trăiască, a fost nevoie ca sora ei să moară? Alţii însă s-ar opri la începutul propoziţiei: în loc ca ambele să moară, una a fost salvată. Aşadar, nu se poate spune că o soră a fost ucisă pentru ca alta să trăiască. Pur şi simplu, chiar dacă poate suna cinic, s-a salvat ceea ce se putea salva (criteriile pentru alegere au existat întotdeauna, pentru că aprecierea şanselor de salvare are legătură cu răspunsul la întrebarea "cine ce organe vitale are?"). Dacă însă părinţii decid totuşi că nu pot să îşi dea acordul la operaţie, are cineva dreptul sau chiar obligaţia de a le anula decizia, aşa cum s-au străduit şi au reuşit să facă medicii de la spitalul din Manchester? Conform reglementărilor engleze, medicii trebuie să respecte deciziile părinţilor pacienţilor minori, doar dacă acestea sînt în beneficiul acestora din urmă. Dacă nu, deciziile părinţilor pot fi contestate (şi de obicei sînt). În consecinţă, medicii s-au simţit obligaţi să ceară persmisiunea de a nu urma decizia acestor părinţi. Dar, moralmente vorbind, se poate justifica o astfel de decizie de a nesocoti credinţele cele mai profunde ale oamenilor în privinţa actelor care duc, în mod direct, la moartea copiilor lor? Nu este însă relevant şi faptul că, în absenţa acestor acte, survine moartea apropiată şi sigură a mai multor copii ai lor? Opţiunea avortului Opţiunea nediscutată pînă acum, aceea a avortului, este legitimă pentru aceia dintre noi care consideră fie că avortul, în general, nu este imoral, fie că avortul, în unele situaţii (inclusiv cea dată), nu este imoral, fie că, departe de a fi o alegere neproblematică moral, este un rău mai mic decît aducerea pe lume a două fiinţe dintre care una este condamnată la moarte, iar cealaltă, în cel mai bun caz, la serioase sechele, atît fizice cît şi psihice. Mai multe argumente pot sprijini această ultimă variantă. În primul rînd, suferinţa, atît a părinţilor cît şi a copiilor, este mai mică - vorbim despre suferinţa totală, din care scădem beneficiul pentru copilul care supravieţuieşte. Apoi, conform altor argumente, uciderea feţilor nu este echivalentă moral cu uciderea bebeluşilor - mai precis, prima este permisibilă moral în anumite condiţii, dar nu şi a doua. În al treilea rînd, se aduc în discuţie costurile foarte mari ale operaţiilor de separare şi ale celor care le urmează - departe de a fi doar un argument "economic", acesta se concretizează sub forma dilemei alocării resurselor în sectorul medical, limitate întotdeauna şi oriunde în lume. Oricare dintre opţiunile discutate mai sus presupune însă luarea unei decizii şi asumarea deciziei luate. Soţii Dogaru au făcut acest lucru. Părinţii fetelor operate în Marea Britanie, de asemenea. Dar părinţii surorilor Platon? Responsabilitatea cui? Categoric, Ana Platon nu poate fi considerată responsabilă pentru ceea ce s-a întîmplat: ea nu este un subiect moral care ar putea lua decizii, nu a putut alege să se nască astfel şi, în general, nu face parte din categoria celor care au sau pot avea capacitate de discernămînt. Iar dacă nu ai capacitatea, nu eşti responsabil. La rîndul său, Maria Platon nu poate fi socotită responsabilă pentru nimic din ceea ce s-a petrecut, din aceleaşi motive. Tatăl este un personaj vag menţionat în materialele prezentate în media, ceea ce nu este de mirare, avînd în vedere că, pe la noi, taţii sînt atît de "altfel de părinţi". Nu ştim dacă a insistat ca femeia să facă ecografie sau dimpotrivă, sau dacă a avut vreo contribuţie la luarea deciziilor de vreun fel. Aceasta fiind situaţia, nu putem aproxima nimic în ce îl priveşte. Dar Dumnezeu? Dumnezeu este invocat în mod diferit în cele două cazuri autohtone. În timp ce în cazul Dogaru părinţii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-şi salva copiii, şi au făcut alegerile pe care conştiinţa lor le-a permis să le facă, în cazul Platon, mama a lăsat absolut totul în seama Lui şi a medicilor, cînd copiii au venit pe lume (însă fără a le permite să fie avertizaţi). Cred că este inutil să ne întrebăm dacă mama surorilor Platon, în cazul în care va fi găsită, urmează să acopere costul intervenţiilor. Responsabilitatea de altfel nu este a ei: este a lui Dumnezeu. Nici îngrijirile medicale nu urmează să fie duse la îndeplinire de ea şi nici actul medical de separare, cu toate consecinţele acestuia, nu se fac cu mîna ei: acestea sînt în responsabilitatea medicilor. Însă "copilul" a fost dorit. Nu aş dori să supăr pe nimeni insistînd asupra faptului că această femeie întruchipează o parte din mentalitatea românească în faţa responsabilităţii personale, a luării deciziilor în general, sau măcar în ceea ce priveşte copiii pe care îi facem (pentru că îi dorim?!). Din nefericire, cazul acestei femei ar fi putut arăta (sau ar fi arătat) absolut la fel la începutul secolului XX, cînd diverşi autori deplîngeau fatalismul românesc şi reticenţa faţă de serviciile medicale motivată de credinţa în Dumnezeu. Şi atunci, ca şi acum, tot Dumnezeu este de vină pentru neplăcerile noastre (îmi vine greu să spun "nefericiri", termen care poate implica efortul de a le corecta sau de a le asuma sau, în orice caz, conştientizarea magnitudinii rezultatelor deciziilor sau non-deciziilor noastre). Cu alte cuvinte, lucrurile rele ni se întîmplă pentru că sîntem săraci, pentru că Guvernul e corupt, pentru că ne-a bătut Dumnezeu, pentru că aşa a fost să fie, pentru că sîntem blestemaţi, pentru că ne pizmuiesc şi ne persecută străinii de neam, şi aşa mai departe. Niciodată nu sîntem noi de vină. Cazul Platon versus cazul Iliescu Este de remarcat faptul că societatea românească în general nu a părut să acorde atenţie problemei responsabilităţii parentale în acest caz, decît poate după ce mama surorilor Platon a dispărut din spital. Să rearuncăm o privire asupra cazului Adrianei Iliescu: ca să vă reamintesc, este vorba despre o femeie care a dat naştere unui copil sănătos pentru că şi l-a dorit şi care şi-a asumat în totalitate responsabilitatea actelor sale (pînă acum, nimeni nu poate dovedi altminteri). Opinia publică a vuit, s-au făcut presiuni pentru elaborarea de legislaţie care să interzică aşa ceva, femeia a fost atacată din toate direcţiile, ba chiar s-a sugerat (aşa cum senin s-a redat în paginile unui cotidian popular) că ar fi în beneficiul copilului să fie luat de lîngă mama sa de instituţiile statului. Departe de mine gîndul că mama Mariei şi a Anei Platon ar trebui înfierată public fie şi o zecime din cît a fost Adriana Iliescu. Problema nu rezidă în inconştienţa unei femei: cu siguranţă, ne putem imagina uşor că femei ca aceasta pot exista oriunde în lume. Reacţiile la aceste ultime două cazuri menţionate sînt însă revelatorii: cît de ultragiaţi putem fi cînd cineva dă dovadă de autonomie şi ia decizii costisitoare ale căror consecinţe şi le asumă, şi cît de simpatetici, cînd cineva produce o situaţie dramatică ale cărei consecinţe refuză să şi le asume, dă vina pe Dumnezeu şi fuge? Au amuţit eticienii noştri autohtoni, atît de scandalizaţi de gestul Adrianei Iliescu? Se lucrează la o lege care să interzică femeilor să facă copii în mod iresponsabil, pe cale naturală, şi să îi părăsească în spitale? Şi de ce mă aştept ca, în cazul în care această femeie va fi găsită, se va încerca "reunirea" ei cu fiica supravieţuitoare (desigur, presupunînd că va mai exista o fiică supravieţuitoare)?