Despre istorie, elite şi geambaşi

* Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, 2005. Adrian Cioroianu ne propune o carte realmente importantă. Cu toate că de 15 ani s-a scris mult despre perioada comunistă din România, el e primul care încearcă să plaseze această istorie a comunismului românesc într-un context internaţional. De la început mi-a fost clar că autorul l-a mistuit pe Dumitru Drăghicescu, cu a sa Psihologie a poporului român - fiindcă, într-adevăr, pentru a înţelege ce s-a întîmplat cu adevărat în aceşti aproape 50 de ani de comunism în România, trebuie să-ţi dai seama că românul e într-un fel altul decît vecinii săi şi poate chiar decît majoritatea popoarelor din Europa. Ne-au plămădit nu numai etnogeneza noastră - de altfel greu de definit -, ci şi sutele de ani de istorie din trecutul nostru tulbure şi noi altfel am reacţionat la acest altoi străin. În mod foarte inteligent - cartea, trebuie să spun, este aproape prea inteligentă! -, Cioroianu încearcă să pătrundă psihologic în toate evenimentele care s-au întîmplat şi, mai cu seamă, în destinul fiecărui individ; aici este una dintre părţile cele mai vii ale paginilor, cînd face o paranteză ca să ne spună despre soarta uneia sau alteia dintre căpeteniile comuniste care ne-au guvernat timp de 45 de ani. Şi nu este vorba numai despre ele, ci şi despre cei care au fost tentaţi să fie tovarăşi de drum ai comuniştilor - fellow travellers, cum spune englezul - şi sînt cîteva figuri destul de dramatice, de oameni care au crezut, în acei primi ani, că trebuie negreşit să fie drăguţi cu cei aduşi de sovietici ca diriginţi ai ţării. Cioroianu are curajul de a aduce în atenţia noastră pînă şi personalităţi de primă mînă, precum George Enescu, care într-adevăr, în primii doi-trei ani, pînă a reuşit să plece din ţară, nu s-a dat în lături de la unele fraze de circumstanţă - pornind de la muzică, pentru că lui îi plăcea muzica rusească -, dar de acolo, după părerea mea, a alunecat puţin către un fel de lăudare a celor care, cică, veneau să ne elibereze, să ne salveze. Apoi, specificitatea cărţii este un lucru care încîntă. Un lucru pe care nu prea îl au istoricii noştri: Cioroianu a făcut multă istorie comparată. Pentru ca să înţelegi ce se întîmplă în România - şi nu numai în cei 45 de ani de comunism, dar şi în general - trebuie să compari cu ce s-a întîmplat în alte ţări în perioade similare; autorul o face cu multă iscusinţă. Are din cînd în cînd şi ceva umor - de pildă, cînd ne atrage atenţia că pe primul comunist-teoretician de la noi îl chema Nicolae Păcală; iar ultimul, cum ştim, e Nicolae Ceauşescu; şi plecăm de la o calfă de plăpumar (acest Păcală era plăpumar) şi ajungem la o calfă de cizmar! E destul de dramatic cînd te gîndeşti că destinul ţării româneşti a fost în mîna unei astfel de categorii. Eu n-am nimic împotriva cizmarilor, îi stimez foarte mult - dar nu vreau să-i văd în fruntea ţării! De cînd e lumea lume, cei care ştiu să conducă bine o ţară sînt cei ieşiţi dintr-un anumit mediu, cei care au primit ceva învăţătură în acest sens. Cei care se trezesc, dintr-o zi, pe alta, s-o facă pe politicienii sînt catastrofali pentru un popor - şi noi am fost guvernaţi timp de 45 de ani de astfel de oameni, afară poate de Maurer şi de alţi cîţiva, iar rezultatele au fost catastrofale. Odată intraţi în pîine, tocmai nepregătiţii sînt mult mai tiranici decît ar putea fi un om cu un oarecare trecut de familie. Cioroianu nu s-a sfiit să atragă atenţia asupra numărului copleşitor de străini şi de alogeni din ţara noastră care au făcut parte din partidul comunist de la începuturi. Înainte de ultimul război, la congresele care aveau loc în străinătate - partidul comunist fiind la noi interzis de legea Mîrzescu (1924) - avem la un moment dat un comitet de 10, din care unul singur (Pătrăşcanu) e român etnic. Avem la conducere şi un polonez, altul e ucrainean, alţii sînt evrei, alţii sînt unguri, sînt bulgari... Cioroianu dă şi explicaţia, de ce în acel moment acest germene comunist nu prinde la noi - abia fuseseră împroprietăriţi ţăranii, aşadar ei căpătau o mentalitate de mic proprietar, şi de ce ar fi dorit ei să se transforme în colhoz?! În al doilea rînd, teama noastră faţă de Rusia, veche de cel puţin 150 de ani. Din aceste motive, aşadar, la noi comunismul nu a prins. Este impresionant că propaganda pe careau început să o facă după 1917 revoluţionarii ruşi printre soldaţii români nu a prins deloc - drept care ai noştri au reuşit să reziste pe front. Dacă ar fi să-i fac totuşi o critică lui Cioroianu, i-aş zice că pare a-l apăra pe Ceauşescu, într-un fel. Adică spune lucruri adevărate, dar Ceauşescu, în părerea lui Cioroianu, a fost sincer antisovietic; reiese că era prostalinist, ca să zic aşa, dar el s-a temut de ruşi... lui nu i-a plăcut rusismul şi cei ce comandau de la Moscova; drept care, a încercat pe ici, pe colo, dar cu mare dibăcie, să arate - mai cu seamă faţă de Occident, dar şi faţă de români - că e independent. Dar ştia el pînă unde poate să meargă cu independenţa şi continua să facă unele servicii sovieticilor - mă gîndesc mai cu seamă la ce au făcut serviciile speciale române pentru Moscova în epoca în care toată lumea credea că Ceauşescu se desparte de Soviete. În acelaşi timp, îl aveam pe dl Mihai Caraman, care spiona intens în Franţa, în Belgia şi aiurea. Care va să zică, "antisovietismul" acesta al lui Ceauşescu era extrem de dibaci. Mai cu seamă cînd îl vedeam de departe pe Ceauşescu, în imaginile lui de la televizor sau cinematograf, ceea ce mă durea mai mult era că România apărea în străinătate ca fiind reprezentată de un caraghios! Nu vă supăraţi, dar aceasta era impresia mea, a unui român din vremea veche, care ştiam cine guvernase această ţară altădată! Un caraghios, un fel de geambaş de cai de la tîrguri, ăsta era omul! Şi ăsta era în caleaşcă cu regina Angliei! Şi ăsta îi ducea de nas pe De Gaulle şi pe Nixon! Asta pe mine mă tăia de la rădăcină, nu înţelegeam ce se întîmplă! Şi astfel ajungem la o problemă de natură aproape filosofică. Nu ştiu dacă Cioroianu îl are în minte pe faimosul filosof dintre cele două războaie mondiale Hermann von Keyserling, cel care deschisese o "şcoală de înţelepciune" la Darmstadt ş.a.m.d.; era pe jumătate nemţ - după tată - şi pe jumătate rus - după mamă - şi acest amestec exploziv germano-rus îl făcea extrem de original. Într-una din cărţile lui, Keyserling împarte "creatorii" lumii în cîteva categorii: creatorul de rangul întîi este creatorul de religie - asta e absolut clar, fiindcă Buddha, Zarathustra, Isus, Mahomed sînt astfel de creatori care fac ca omenirea întreagă să ia o cotitură anume. După creatorul de religie, vine poetul - sau, în sens larg, creatorul de artă, care este unic în felul său. Pe filosof şi pe omul de ştiinţă, Keyserling îi pune pe urmă: după artist vine filosoful, după filosof vine omul de ştiinţă (om de ştiinţă care, chiar genial fiind, nu e unic, de multe ori ceea ce a descoperit el, altul descoperă în acelaşi timp sau imediat după el, deci nu are unicitatea artistului). Şi, în fine, trec peste celelalte categorii ca să spun şi care este ultima categorie: omul politic! Pentru Keyserling, omul politic poate să fie şi un prost! Şi astfel, în cazul Ceauşescu, avem un prost - dar unul de o dibăcie diabolică! Că era prost, o ştiu şi de la oamenii care l-au cunoscut. De pildă, bărbatul Nicolettei Franck (acea elveţiancă care l-a simpatizat pe regele Mihai, a scris despre el etc.), la începutul războiului era funcţionar la ambasada Franţei, dar unul neacoperit de imunitate diplomatică. Şi, printr-un concurs de împrejurări, a fost închis, în epoca Antonescu. Astfel s-a trezit la un moment dat într-o celulă alături de 15-20 de oameni, dintre care majoritatea erau comunişti - şi printre ei era şi tînărul Ceauşescu. Domnul Franck spune că toţi ceilalţi se interesau de ceea ce putea el, franţuzul, să povestească, de lecţiile de franceză etc.; singurul care era tufă, care nu înţelegea nimica - şi pe care chiar ceilalţi comunişti îl considerau ca fiind un prost! - era Ceauşescu! Or, acest om, cînd a făcut politică, a fost de o dibăcie diabolică! Iată o problemă care nu este numai românească, este universală - în legătură cu politica - şi care este foarte impresionantă în sine. Aşadar, cartea lui Cioroianu este una importantă, autorul fiind primul care propune într-adevăr o sinteză a comunismului românesc; cred că o să fie una de referinţă pentru noi toţi, atunci cînd vom vrea să înţelegem cînd, cum, cu cine şi de ce s-a întîmplat ce s-a întîmplat.