Despre Franţa lui Cioran şi despre Franţa lui Sarkozy

15 septembrie 2010   La porţile occidentului

Cît de măreaţă a fost Franţa! exclama aproape patetic scepticul Cioran în ultima sa scriere în limba română, intitulată Despre Franţa, redactată la Paris în 1941. Era proaspăt sosit din Berlinul „brun“ în Oraşul Lumină, ocupat deja de trupele naziste. Din capul locului, se angajează, idealist şi empatic, în favoarea Franţei, temporar învinse, înălţîndu-i (în eseul tradus anul trecut în franceză, publicat acum şi în germană) un imn, făcîndu-i o declaraţie de dragoste învăluită în melancolia degajată de amurgul unei civilizaţii. 

Este greu de imaginat cum ar fi scris azi Cioran despre Franţa preşedintelui Sarkozy. În urmă cu şapte decenii, în micul volum consacrat „marii naţiuni“, tînărului sosit din străfundurile lumii, din Valahia, într-o civilizaţie supramaturată, Franţa părea a-i oferi deja strălucita ocazie de a verifica experienţele negative, de a autoriza dezamăgirile, spiritul ludic, gustul pentru paradoxuri, iresponsabilitatea… Din păcate însă, Franţa nu ar mai dispune de un destin revoluţionar fiindcă nu ar mai avea idei de apărat. Şi totuşi, la pagina 73, Cioran crede că o revoluţie ar mai fi posibilă, dar una lipsită de măreţie, de originalitate şi ecouri, o revoluţie făcută din împrumutul unor mituri, după modelul comuniştilor francezi, singurii care ar mai fi străbătuţi de un fior revoluţionar, în peticirea unor discursuri cu fraze desuete, cu reminiscenţe anarhiste şi disperări de mic-burghezi debusolaţi. Dar înainte ca Franţa să-şi fi epuizat posibilităţile regenerării ei sociale, va fi nevoie ca plebea să-şi facă apariţia, să triumfe. Căci viaţa nu mai pulsează decît la periferii, în les banlieues, constată Cioran, cutezînd să creadă că doar o Franţă proletară ar mai fi posibilă. 

Cu atît mai tulburătoare mi s-a părut lectura unui text semnat de Tahar Ben Jelloun în numărul din septembrie curent al revistei germane de „cultură politică“ Cicero. Scriitorul francez născut în Maroc, laureat al mai multor premii literare, între care şi un Goncourt, se referă şi la situaţia dezolantă din periferiile marilor oraşe, adevărate focare de criminalitate şi răzmeriţă, la neglijarea de către generaţii succesive de politicieni a soartei imigranţilor şi consideră că Franţa ar avea nevoie de o „mică revoluţie“: Chipul democraţiei este schimonosit, politica este zguduită de scandaluri financiare, iar dacă nimeni şi nimic nu se va schimba, ambarcaţiunea franceză va avea de înfruntat o mare din ce în ce mai învolburată. 

Faptul că frînturile de idei desprinse din eseul lui Cioran despre Franţa par a pune un diagnostic destul de exact actualei situaţii a ţării este rezultanta lucidităţii, a clarviziunii deopotrivă necruţătoare şi admirative, cu care, în pofida proaspetei sale „naturalizări“, junele „métèque“ scruta cauzele măririi şi declinului noii sale patrii. Anticipînd spiritul Tratatului de descompunere, Cioran mărturiseşte că se identifică cu Franţa prin ceea ce ar fi „putred“ în el însuşi. Consideră totuşi admirabil, încă nestins, elanul inspirat de Franţa străinilor pe care i-a primit, transformîndu-i pe oamenii născuţi sub alte zări în sateliţii ei dinamici. 

Există în lume vreo altă ţară care să fi avut parte de atîţia patrioţi cu alt sînge, cu alte obiceiuri? – se întreabă retoric, în pofida scepticismului său funciar şi radical, Cioran. Franţa lui este însă o efigie, un simbol, un model cultural şi mental. În prefaţa traducerii franceze, i se atribuie scrierii virtuţi profetice. Ea ar dezvălui simptomele unei morţi dinainte anunţate – cea a civilizaţiei occidentale – un subiect de stringentă actualitate, cum o dovedesc şi întîmplările din vara Franţei anului 2010. Statutul străinilor constituie unul din punctele de joncţiune ale actualităţii de moment cu ideile lui Cioran despre o anumită Franţă insuflînd încă, la acea vreme, sentimente patriotice fiilor ei adoptivi, fiind mai puternic iubită de aceştia din urmă decît de propriii copii. O Franţă oferind celor numeroşi, veniţi din alte spaţii, nu doar un cămin, nu doar suprafaţa de proiecţie a unor idealuri şi valori irealizabile în ţările de origine, ci chiar şansa împlinirii lor pe pămînt străin. Elogiul Franţei, făcut de Cioran, are şi un „bemol“ final: trecută de apogeu, împovărată de un prea plin trecut, civilizaţia Franţei nu mai poartă în ea germenii unui viitor glorios.

Revenind în actualitate, o inconturnabilă întrebare îşi aşteaptă răspunsul: cît de măruntă, cît de meschină este Franţa preşedintelui Sarkozy? Diatribele lui împotriva unor delincvenţi proveniţi din rîndurile imigranţilor sau împotriva aşa-numiţilor gens du voyage, a romilor, nu au rămas lipsite de ecouri oficiale şi riposte notorii. Trei greşeli capitale, prin care ar face un imens deserviciu Franţei, îi reproşează şefului Palatului Elysée nimeni altul decît „vedeta“ publicisticii franceze, filozoful Bernard-Henri Lévy, într-un adevărat rechizitoriu publicat în paginile ziarului Le Monde, tradus apoi şi în germană, în Die Welt. Cea dintîi eroare gravă ar fi amalgamarea statutului unor cetăţeni străini, stabiliţi ilegal pe teritoriul Franţei, cu cea a unor cetăţeni francezi de viţă ceva mai veche, ca şi faptul de a fi făcut răspunzătoare o întreagă comunitate etnică de delictele comise doar de unii dintre membri ei. Astfel sînt retrezite la viaţă sinistre şi fatale porniri xenofobe, este reactivat un întreg fond resentimentar.

Cea de-a doua greşeală imputată de filozoful francez preşedintelui Sarkozy este proferarea unei ameninţări, condiţionată însă de originea delincventului. Dacă făptaşul care comite un delict grav are un fundal de imigraţie, dar are cetăţenia franceză, el riscă să i se retragă acest statut. Ipoteza contravine nu doar unor cimentate principii constituţionale, între care egalitatea în faţa legii, ci operează o primejdioasă şi explozivă disociere între francezi de mai multe categorii: cei dintotdeauna, care nu-şi pierd cetăţenia indiferent ce ar face, şi francezii de probă, care şi-o pot pierde în cazul unor derapaje. A treia eroare capitală, Sarkozy ar fi comis-o declarînd un război naţional aşa-zişilor „noi golani“. O astfel de declaraţie, făcută de şeful unui stat, este extrem de riscantă, ea induce o stare de nelinişte, de tensiune, de nesiguranţă, de radicalizare. Ea presupune deplasarea pe terenul „golanilor“, angajarea într-o bătălie pentru care democraţiile, cu respectul lor faţă de lege şi scrupulele lor morale, ştiu dinainte că nu sînt bine echipate şi că victoria nu poate fi în mod sigur de partea lor. De altfel, declaraţiile belicoase ale preşedintelui Sarkozy, virulenţa sa verbală nu au făcut decît să trădeze neputinţa statului – crede Bernard- Henri Lévy. Or, în situaţia dată, raţiunea, fineţea, cumpătarea şi, mai ales, sîngele rece ar fi fost singurele virtuţi eficiente şi valabile. Pe care, din păcate, Sarkozy nu le posedă – încheie filozoful trecerea în revistă a erorilor care au adus Franţei serioase prejudicii. 

Citind, la rîndu-ne, discursul rostit de Sarkozy la Grenoble, de notat ar fi că, pe lîngă necugetatele accese de furie verbală, „oratorul“ întrevede una din cauzele violenţelor, ce zguduie din cînd în cînd periferiile marilor oraşe franceze, în permisivitatea excesivă a sistemului juridic, în indiferenţa generală faţă de modul în care delincvenţii dispreţuiesc valorile fundamentale ale societăţii franceze. În eseul său, Cioran dădea de înţeles că o civilizaţie piere cînd nu mai are valori de apărat, cînd ea însăşi renunţă la propriile idealuri. Dacă din discursul lui Sarkozy, rostit la Grenoble, la finele lunii iulie, se întrevede fără echivoc că preşedintele făcuse în prealabil lectura „filipicelor“ lui Bernard-Henri Lévy, este aproape exclus ca şeful Palatului Elysée să se fi aplecat asupra densului, deşi foarte scurtului tratat al lui Cioran Despre Franţa, redactat în urmă cu aproape şapte decenii. Nu ar fi avut decît de cîştigat, dacă ar fi făcut-o.  

Rodica Binder este jurnalistă la Deutsche Welle.

Mai multe