Declinul supraevaluat al Americii

15 octombrie 2014 La porţile occidentului

Odată cu apropierea alegerilor pentru Congresul american, întrebările privind sănătatea instituţiilor politice americane şi viitorul SUA în privinţa leadership-ului global devin imperative, cîţiva făcînd referire la blocajul partidelor ca dovadă a declinului Americii.

Conform expertului politic Sarah Binder, diviziunea ideologică între cele două partide principale ale Americii nu a mai fost atît de evidentă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. În ciuda impasului actual, totuşi, Congresul al 111-lea a izbutit să treacă un stimulent fiscal major, reforma sistemulului de sănătate, reglementări financiare, un tratat de control al armelor şi revizuirea politicii militare în privinţa homosexualităţii. Evident, sistemul politic al SUA nu poate fi considerat complet ineficient (mai ales dacă blocajul partizan e ciclic).

Cu toate acestea, Congresul de astăzi e sîcîit de capacitatea legislativă scăzută. Deşi consistenţa ideologică a devenit mai mult decît dublă în ultimele două decenii, între 10 şi 21% dintre cetăţeni nu au orientări strict liberale ori conservatoare, ci ar vrea ca reprezentaţii celor două orientări să se întîlnească undeva la mijloc. Partidele politice, totuşi, au devenit mai solide din punct de vedere ideologic, din anii ’70.

Aceasta nu e o problemă pentru Statele Unite ale Americii, a căror constituţie se bazează pe viziunea liberală de secol XVIII, conform căreia puterea e cel mai bine controlată prin fragmentare şi politica checks and balance, preşedintele şi Congresul fiind obligaţi să concureze pentru control în zone precum politica externă. Cu alte cuvinte, guvernul SUA a fost desemnat să fie ineficient, ca asigurare împotriva ameninţării, cu uşurinţă, a libertăţii cetăţenilor săi.

Această ineficienţă a contribuit, după cît se pare, la o diminuare a încrederii în instituţiile americane. Astăzi, mai puţin de o cincime dintre cetăţenii americani au încredere că guvernul federal va face ce trebuie în majoritatea timpului, comparativ cu trei pătrimi, în 1964. Desigur, aceste cifre au crescut ocazional de-a lungul ultimei perioade, precum după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001; dar declinul general este considerabil.

Guvernul federal nu e singurul în această situaţie. În ultimele decenii, încrederea publică în multe instituţii influente s-a prăbuşit. Din 1964 în 1997, procentul de americani care aveau încredere în universităţi a scăzut de la 61% la 30%, în timp ce încrederea în companiile mari s-a diminuat de la 55% la 21%. Neîncrederea în instituţiile medicale a scăzut de la 73% la 29%, şi cea în jurnalism de la 29% la 14%. În ultimele decenii, a revenit încrederea în instituţii de învăţămînt şi militare, dar cea în Wall Street şi corporaţii a continuat să scadă.

Dar aceste cifre aparent îngrijorătoare ne pot induce în eroare. De fapt, 82% dintre americani consideră încă SUA cel mai bun loc din lume în care se poate trăi, şi 90% dintre ei apreciază sistemul lor democratic de guvernămînt. Poate că americanii nu sînt mulţumiţi cu conducătorii lor, dar ţara cu siguranţă nu se află în pragul unei revoluţii în stilul Primăverii Arabe.

Mai mult de atît, deşi politicile de partid au devenit mai polarizate în ultimele decenii, aceasta se conturează şi ca o urmare a anilor ’50 şi a începutului de ani ’60, cînd ieşirea din marea criză economică şi victoria în cel de-al Doilea Război Mondial au alimentat o încredere neobişnuit de crescută în instituţiile SUA. De altfel, cea mai mare descreştere a încrederii publice în guvern a avut loc în anii ’60 şi începutul anilor ’70.

De asemenea, scăderea încrederii în guvern nu a fost însoţită de schimbări semnificative în comportamentul cetăţenilor. De exemplu, IRS (Fiscul) se află printre instituţiile guvernamentale care inspiră cea mai mică încredere publică; şi, cu toate acestea, nu se constată nici o creştere semnificativă a evaziunilor fiscale. În termenii controlării corupţiei, SUA încă are un procent de 90%. Şi, deşi rata participării la vot la alegerile prezidenţiale a scăzut de la 62% la 50%, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, aceasta s-a stabilizat în 2000, şi a crescut la 58% în 2012.

Pierderea încrederii pe care şi-au exprimat-o americanii poate fi cauzată de o schimbare mai profundă în atitudinile oamenilor faţă de individualism, care a adus după sine un respect diminuat faţă de autoritate. Într-adevăr, exemple similare caracterizează multe alte societăţi postmoderne.

Această transformare socială probabil că nu va influenţa eficienţa instituţiilor americane atît de mult pe cît tindem să credem, avînd în vedere sistemul federal descentralizat al Americii. De fapt, impasul la nivelul capitalului naţional e de multe ori acompaniat de cooperare politică şi inovaţie la nivelul statului şi al municipalităţii, determinîndu-i pe cetăţeni să privească statul şi guvernele locale, precum şi multe instituţii guvernamentale, mult mai favorabil decît guvernul federal.

O astfel de abordare a guvernării a avut un impact profund asupra mentalităţii poporului american. Un studiu din 2002 a arătat că trei sferturi dintre americani se simt conectaţi la comunităţile lor şi consideră calitatea vieţii lor bună sau excelentă, iar aproape jumătate din populaţia adultă participă la o activitate civică ori face parte dintr-un grup.

Acestea sînt veşti bune pentru SUA. Dar nu înseamnă că cei care o conduc pot continua să ignore neajunsurile sistemului politic, precum măsluirea „locurilor sigure“ din Camera Reprezentanţilor şi procesele obstructive din Senat. Rămîne de văzut dacă asemenea surse de blocaj pot fi depăşite. Şi există motive întemeiate pentru a pune la îndoială capacitatea SUA de a-şi menţine statutul de „superputere“, nu în ultimul rînd din cauza noilor economii majore care apar.

După cum observă autorul conservator David Frum, în ultimele două decenii, în SUA s-a constatat o diminuare rapidă a criminalităţii, a accidentelor auto, a consumului de droguri şi alcool, şi a emisiilor de bioxid de sulf şi oxid de azot, care provoacă ploi acide – totul în timp ce conduceau o revoluţie pe Internet. Avînd în vedere toate acestea, comparaţii îndrăzneţe, precum cea cu declinul Romei, sînt complet neîntemeiate.

Joseph S. Nye este profesor la Harvard şi autor al cărţii Presidential Leadership and the Creation of the American Era.

traducere de Iaromira POPOVICI