Curat murdat - ecouri la

22 decembrie 2007   La porţile occidentului

Se pot invoca diverse cauze ale stării triste a învăţămîntului universitar actual. Multe dintre ele ţin de disfuncţionalităţi vizibile: de oameni, de hotărîri luate anapoda, de miniştri incompetenţi, de corupţie, de mediocritate etc. Universitatea la care lucrez are un "palmares" notoriu la multe dintre aceste capitole. Dar nu despre aceasta voi vorbi. Personal cred, şi voi încerca să argumentez în patru puncte, că adevăratele probleme ale Universităţii de astăzi ţin de (cum să-i spun altfel?) "necesitatea istorică". a) Care e moştenirea cu care ne trezim în 1990? Pe de o parte, o intelectualitate tehnică (ingineri, agronomi, medici etc.) majoritară la nivelul "producţiei" învăţămîntului superior, care însă e blocată într-o condiţie subalternă în raport cu casta conducătoare a Partidului. Niciodată în România lui Ceauşescu această intelectualitate nu reuşeşte, precum în schema propusă (pentru alte ţări ale "lagărului socialist") de către Gyorgy Konrád şi István Szelényi, să acceadă la nivelul luării deciziilor. Ea nu e altceva decît un executant pe teren - o "unealtă vorbitoare" - care realizează, indiferent de orice raţiuni, viziunile Conducătorului. Probabil mai mult decît orice altă franjă a intelectualităţii, cea tehnică e afectată de întreruperea (totală sau parţială) fluxurilor economice cu Occidentul începînd cu debutul anilor ’80 (şi cu decizia lui Ceauşescu de-a plăti integral datoria externă): pe lîngă frustrarea de-a se vedea împinsă către periferia vieţii sociale (pe şantierele de la Canal, Rovinari, Botoşani etc.), ea realizează şi faptul că - lipsită de informaţia care remodelează permanent cîmpul ei de preocupări - e condamnată la deprofesionalizare. Fără o pregătire în consonanţă cu evoluţia tehnicii în lumea contemporană şi marginalizată social, intelectualitatea tehnică a lui Ceauşescu e - la finele anilor ’80 - în derivă. Pe de altă parte, intelectualitatea umanistă, atîta cîtă e (profesori, în cea mai mare parte de istorie, literatură română şi limbi străine, mai rar de filozofie), se împarte între cei care au ales cariera în "structurile" aparatului şi cei (majoritari) care se văd constrînşi la un veritabil "exil interior". Dar cel mai problematic domeniu e cel care ar trebui să asigure formarea administraţiei publice (acela al economiei şi al jurisprudenţei). În aceste formaţii este orientată o parte (deloc neglijabilă) a aparatului represiv - probabil cu dubla raţiune de-a arăta că la noi acţiunea autorităţilor e întotdeauna "ştiinţifică" şi că drepturile omului nu sînt încălcate deoarece "forţele de ordine" sînt pregătite - la nivel universitar - pentru a le apăra. Ceea ce se realizează astfel este pervertirea completă a ideilor de lege şi de dreptate: aparatul represiv nu doar că poate face orice, ci are şi mijloacele "ştiinţifice" de a-şi justifica acţiunile. b) Ce se întîmplă după 1990? Are loc un adevărat boom al învăţămîntului universitar. La nivel formal el e motivat de necesitatea (europeană) a sporirii numărului studenţilor şi a angajaţilor cu studii superioare la scara întregii populaţii. La nivel concret e vorba de satisfacerea frustrării masei de "eterni candidaţi" pe care numărul restrîns de locuri din universităţi îi aglomerează anual la poarta facultăţilor. Satisfăcînd presiunea populaţiei doritoare de studii superioare, Statul renunţă la criteriul repartiţiei şi acceptă principiul (cît se poate de consonant cu "economia de piaţă") concurenţei libere pentru post. Cum, în condiţiile în care piaţa locurilor de muncă e - la începutul anilor ’90 - ca şi inexistentă? După reţeta tradiţională a familiei: în fiecare domeniu, la fiecare palier al vieţii sociale şi profesionale, criteriul determinant al angajării îl constituie înrudirea. Dat fiind că - într-un termen scurt - universităţile vechi nu pot prelua întreaga masă a doritorilor de diplomă universitară, apare o formă alternativă de învăţămînt superior: universităţile "private" (sau "particulare"). Evident, acestea nu au, la start, dotările celor "de stat" (deşi şi acestea din urmă lasă mult de dorit), de aceea se modernizează "din mers", cu contribuţia - financiară - a studenţilor. Profesorii sînt adesea tot cei "de la stat", în căutarea unui supliment de salariu sau a unei completări de pensie. Însă după Revoluţie nu doar numărul universităţilor creşte, ci şi oferta curriculară a acestora. Problema e de unde să aduci oameni pregătiţi în noile discipline. Cum să faci trecerea de la dreptul socialist la cel comunitar, de la teoria economiei planificate la cea bazată pe marketing, de la tehnologiile anilor ’70 la high tech, de la filozofia lui Lenin la cea a lui Levinas şi de la literatura lui Gorki la cea a lui Borges? Nu rămîn decît două posibilităţi: "reconvertirea" din mers a "foştilor" (pe criteriul asemănării de domenii) şi asimilarea unora noi (pe temeiul faptului că cineva dintre cei vechi le creditează simpatiile ori preocupările.) Astfel că universităţile s-au pomenit, peste noapte, cu o devălmăşie de noi angajaţi: medici şi ingineri ce n-au predat o oră în cariera lor de pînă atunci, profesori de şcoală generală şi de liceu convinşi (şi convingători) că pot mai mult, foste "cadre de nădejde" care-au părăsit (oportun) "structurile", pentru a profesa dreptul sau economia deprinse pe la seral, populaţia fostelor "secretariate" şi "cabinete" de Partid reconvertită la filozofie, psihologie, sociologie şi politologie, magazionieri şi maiştri doritori de repectabilitate, soţi, soţii, fii, fiice, gineri, nurori, mătuşi, cumnaţi, fini şi finuţe, ori pur şi simplu vecini. Totuşi, prima jumătate a anilor ’90 e încă epoca romantică a lui "ca şi cum": parte din noii angajaţi fie că pornesc idealist în lumea nouă, fie că vor să se împărtăşească de la prestigiul lui "Herr Profesor" (într-o ţară în care dascălul rural de sfîrşit de secol XIX şi profesorul interbelic erau notabilităţi de vază), fie pur şi simplu pentru că se simt vizaţi de nişte sudenţi care mai au ceva şcoală "de modă veche", fie din motive doar de ei ştiute, încearcă să-şi ajusteze gulerul cămăşii şi să pară ceea ce ar fi fost de dorit să fie. Şcoala încă seamănă a şcoală (chiar dacă e "delocalizată"), "plicul" se dă pe sub masă, orele se ţin (chiar dacă în ele se spune puţin); văzut de astăzi, totul pare "retro". c) Ce se întîmplă la jumătatea anilor ’90? Universităţile de Stat - sistematic sub-bugetate (probabil şi din pricina faptului că sînt focare ale opoziţiei) - realizează că sînt pe punctul de a fi marginalizate de ascensiunea spectaculoasă (căci financiară) a universităţilor particulare. Drept care (ele, universităţile de stat) adoptă armele adversarului (în speţă ale universităţilor private): taxele - şi astfel se trece la formula, pentru toţi avantajoasă, de universitate "cu plată". Contra cost - într-o lume capitalistă - se poate (aproape) totul şi "plicul" nu mai trebuie dosit, ci se dă direct la Serviciul de taxe al universităţii. Din acest moment, se petrec două lucruri: în interiorul universităţilor se angajează cu nemiluita, fără nici o atenţie la tendinţa demografică (în scurt timp) reversibilă şi e momentul celui de-al doilea val de tovarăşi şi de fini. Pe de altă parte, liceul se adaptează şi el ofertei exponenţiale a universităţii: ce pregătire îţi trebuie dacă singurul criteriu al admiterii a rămas "taxa"? Admiterea se dedramatizează şi şcoala e luată "

Mai multe