Cînd elevii lui Stéphanie jură pe Coran

Stéphanie a ales să-şi pună, în dimineaţa aceea, o fustă lungă, tăietură lejeră, dreaptă, cu motive aurii. „E un sari,

? Sînteţi credincioasă,

?“ o aude pe Najla, una din eleve.

Stéphanie este profesoară de literatură franceză într-un gimnaziu ZEP dintr-o zonă ZUP. ZEP înseamnă, în limbajul politic-corect-administrativ al Franţei, „zone d’enseignement prioritaire“, iar ZUP vrea să spună „zone urbaine sensible“. Mai pe şleau spus – şi pentru că libertatea de exprimare e la modă – Stéphanie predă într-o şcoală cu probleme, dintr-un cartier cu probleme. Ce fel de probleme? În ZUP, de pildă, şomajul e de două ori şi jumătate mai important decît în cartierele... obişnuite. În 2012, într-un cartier ZUP, 24% din locuitori erau şomeri, faţă de doar 9% în celelalte cartiere. În plus, între şomerii dintr-un cartier ZUP, 50% sînt tineri între 15-24 ani, pe cînd în celelalte cartiere, la aceeaşi categorie de vîrstă, cei fără locuri de muncă sînt în proporţie de 23%. Una peste alta, cînd Franţei nu-i merge prea bine – iar criza mondială a slăbit toate ţările europene –, cartierelor cu probleme le merge rău de tot. 

E joia minutului de reculegere, în miezul zilei, în toate şcolile, după atentatul terorist de pe 7 ianuarie, de la redacţia jurnalului satiric

, care a făcut 12 victime. Stéphanie nu are curs decît după-amiază, dar a vrut să fie la şcoală, între colegii care şi-au pus pe uşa de la dulapurile personale „Je suis Charlie“ şi elevii excluşi din clase pentru că

Marţi,

deci, Stéphanie începuse în clasă analiza nuvelei „Matin Brun“ de Franck Pavloff. În ficţiunea distopică e vorba despre o lume care seamănă cu a noastră, una care alunecă însă încetul cu încetul spre rasism şi spre dictatura gîndirii unice, însoţită de cenzurarea presei şi a cărţilor. Sînt prea mulţi cîini şi prea multe pisici pe lumea asta, aşa că oamenii de ştiinţă au găsit soluţia cea mai raţională: trebuie păstraţi doar cei de o anumită rasă, cu blana neagră, spre exemplu, fiind şi cei mai adaptabili la viaţa citadină! Ceilalţi vor fi eliminaţi. Personajele se simt din ce în ce mai mult prizoniere, agăţîndu-se, iluzoriu, de o brumă de libertate, iluzorie şi ea. Elevii de 14-16 ani din clasa cu profil profesional au reacţionat la lectura colectivă a nuvelei, Stéphanie a simţit, marţi, că subiectul i-a atins. 

Stéphanie e tipul de profesor direct, care nu umblă cu gingăşii inutile. Chestie de fire umană, de caracter, fără doar şi poate, dar cine nu s-ar gîndi mai degrabă la un scut, o epidermă în plus, după şapte ani de profesorat în ZEP, cu elevi francezi – „des bledards“ – care îşi petrec verile „acasă“, în Maghreb, în Antile, în Mauritania, cu copii ai căror părinţi vin din Portugalia, din Pakistan, din Cecenia? Clasele n-au niciodată astîmpăr, replicile fruste vin din toate părţile, dacă adolescenţii se ridică în picioare cînd un adult intră în clasă e deja o imensă victorie... Şi ce autoritate să mai vînezi în plus în faţa unui puşti care îţi spune că la el în familie conturile se reglează cu lovituri de macetă, sau pe care îl ghiceşti că nu prea îi vine să se întoarcă seara, acasă... Cu arma deriziunii topită în pedagogie, Stéphanie are un (bun) simţ al relativizării care o face să nu audă sistematic chiar totul, dar să nu treacă cu vederea nimic: „Madame, je vous jure sur le Coran de la Mecque!“ Şi Stéphanie răspunde, tandru-maliţios: „Pe Coranul de la Meca, mi-aş dori să începi să lucrezi!“ Fără discriminări: „Hei, voi, Sfânta Biserică Catolică, mă pot face şi eu auzită un pic?“ Ceea ce o face pe Nabila să o întrebe apoi direct: „Chiar nu sînteţi credincioasă, Madame?“ Stéphanie ştie că orice milimetru de problematizare, orice pas „în afară“, orice clipă de ridicare deasupra încăpăţînatelor lor reflexe e un teren cîştigat către simţul critic, care nu e un mecanism uşor de declanşat. O singură dată Stéphanie şi-a pierdut simţul umorului, sau l-a ascuns, cu demnitate de profesor-femeie, care nu are voie şi nici nu poate să se lase intimidată de atitudinea de „caid“ a unui elev: „Ei, da, Mahmoud, sînt în picioare în faţa ta, mai sînt şi femeie pe deasupra – ghinionul tău!, meseria mea este să-i învăţ pe cei ca tine, şi mai sînt şi plătită pentru asta. Te deranjează cumva?“

Gata, e timpul ca Stéphanie să intre la oră. Să reînnoade cu cenzura şi rasismul din lumea nuvelei, să facă legătura cu atentatele teroriste din urmă cu o zi. Altfel, la ce bun să predai literatura? „Nu citim poezie fiindcă e frumos sau fiindcă ni se pare adorabil“ spune Robin Williams în

Citim poezie fiindcă „facem parte din rasa umană“. Stéphanie s-a pregătit, ştie perfect cum îşi va introduce lecţia. Lui Stéphanie i se înnoadă stomacul. Îi e greaţă.

E o clasă în mod constant dificilă, cu elevi tot timpul excitaţi. Azi excitarea lor atinge paroxismul. În cinci minute – trei excluderi. Un record personal pentru Stéphanie. Clasa se calmează, Stéphanie răsuflă pe dinăuntru. Noroc că a optat ca azi să ţină cursul împreună cu François, profesorul documentalist. Simte nevoia să reamintească contextul în care a fost scrisă nuvela „Matin Brun“, în 1998, şi să precizeze că titlul e o referinţă la „cămăşile negre“, organizaţie fascistă paramilitară. Doar că, în 2002, cînd Frontul Naţional a ajuns în turul doi al alegerilor prezidenţiale, iar francezii aveau de ales între Jean-Marie Le Pen şi Jacques Chirac, ecoul acestei ficţiuni a fost cu totul altul: era vorba de posibilitatea de a construi o lume a gîndirii unice, dacă un partid cu idei extremiste şi rasiste ar ajunge la conducerea ţării. Stéphanie ştie că a ajuns în punctul din care nu mai poate da înapoi, aşa că formulează limpede: „Din ce perspectivă pot afirma că ficţiunea «Matin Brun» ne duce cu gîndul la tragedia de ieri de la redacţia jurnalului

?“ Elevii au dezbătut deja de dimineaţă subiectul, aşa că răspunsul vine repede: e vorba de libertatea de expresie. Sînt elevi care tac, semnificativ. Alţii se cabrează. Mulţi spun ce cred. Îşi răspund unul altuia: „Au fost ucişi pentru că erau jurnalişti.“ „Da, dar şi-au bătut joc de profet!“ „Să omori oameni, asta nu se face...“ Stéphanie şi François explică clasei cine erau jurnaliştii ucişi, desenatori şi creatori de personaje de benzi desenate, cu care ei, Stéphanie şi François, au crescut. Fără să fie tot timpul de acord cu viziunea lor, cu maniera lor de a satiriza societatea, dar nu asta e important, ci faptul că în Franţa toată lumea are voie să se exprime şi toată lumea are dreptul de a citi sau nu, de a cumpăra sau nu gazeta lor. Stéphanie le arată apoi site-ul cu zecile de desene şi caricaturi din lumea întreagă care s-au adunat din ajun, drept omagiu pentru desenatorii asasinaţi. U nii elevi sînt emoţionaţi. Lumea întreagă şi-a exprimat indignarea, cu creionul în mînă şi cu umor. Fiecare îşi alege un desen preferat. În top 3 figurează cele două creioane în chip de turnuri, pumnul însîngerat care ţine un creion rupt şi soldatul al cărui creier evadează... Cum mulţi citesc seria de benzi desenate cu personajul Titeuf, elevii recunosc omagiul lui Zep, creatorul eroului lor, familiar. Un puşti întreabă spontan: „Adică l-au omorît pe tatăl lui Titeuf??“ Ceilalţi îşi bat joc de el: „Taci din gură, n-ai înţeles nimic...“ Şi băiatul adaugă, simplu: „Ce? Am crezut că l-au ucis şi pe el.“ 

De fapt, băiatul tocmai înţelesese totul, într-o clipă. La sfîrşitul proiecţiei de caricaturi, clasa freamătă, ceva s-a descărcat în atmosferă, senin. Stéphanie revine la analiza nuvelei, e momentul să completeze împreună sinteza, pe ecran. Cînd sună, cu o secundă înainte de răbufnirea descătuşată a clasei, Najat, de la prima masă, apucă să spună: „A trecut repede timpul!“ 

Stéphanie rămîne cu colegul ei François, în spaţiul numit Centrul de Documentare şi Informare. O săptămînă de dezbateri ar face cu mult mai mult decît un minut de reculegere. Profesoara de franceză are nevoie de mai multe materiale pentru următoarele cursuri. Deriziunea nu e totdeauna un reflex natural. Deriziunea se învaţă. Să pătrunzi „gradul doi“ al unui text, al unui desen, să declanşezi mecanismul gîndirii critice e cu atît mai dificil cu cît în clasele ei sînt destui tineri care nu ştiu alte lucruri: ce înseamnă frustrarea, cum o gestionezi, ce înseamnă îndoiala, ce înseamnă să te pui în cauză, să-ţi pui întrebări. Simţul umorului vine de abia după. 

Stéphanie alege să fotocopieze cîteva desene de Serre. Îl ştiu pe cel cu căţelul şi copilul, fiecare în lesă? Nu.

Cristina Hermeziu este jurnalistă. Din 2004 s-a stabilit în Franţa.