Baker încearcă să-l atenţioneze pe Bush (din nou)

Pe 6 decembrie, Grupul de Studiu pentru Irak - o comisie bipartizană formată din zece foşti oficiali americani - a dat publicităţii mult aşteptatul său raport privind situaţia din Irak. Raportul conţine o serie de idei care au reprezentat subiecte de discuţie la Washington şi s-au bucurat de sprijin atît din partea unor republicani cît şi al unor democraţi. Documentul a încercat să-i creeze preşedintelui Bush motivaţia politică pentru adoptarea unor schimbări moderate în strategia pentru Irak. Recomandarea din raport care a atras cel mai mult atenţia este aşa-numita "nouă ofensivă diplomatică". Potrivit acesteia, ar trebui să se iniţieze negocieri cu Siria şi cu Iranul. Unul dintre scopurile acestor negocieri ar fi acela de a determina cele două state să-şi exercite influenţa asupra grupărilor din Irak, "atît asupra liderilor politici, cît şi asupra miliţiilor înarmate", pentru a pune capăt violenţelor şi a susţine eforturile de găsire a unei soluţii politice în rezolvarea crizei din Irak. Această recomandare este revoluţionară doar în lumina refuzului de pînă acum al administraţiei Bush de a iniţia orice demers diplomatic care să implice Siria sau Iranul. Dar în contextul intelectual mai larg al politicii externe americane, aceasta este o recomandare deja veche. O echipă de cercetare creată de Council on Foreign Relations, cel mai important think-tank bipartizan în domeniul politicii externe, a susţinut dialogul politic cu Iranul, încă din urmă cu mai bine de doi ani - inclusiv în chestiunea Irakului. Robert M. Gates, un fost membru al Grupului de Studiu pentru Irak, pînă cînd a fost desemnat să-l înlocuiască pe Donald Rumsfeld ca secretar al Apărării, a fost co-preşedinte al acestei echipe. Revenirea realiştilor? Toţi membrii Grupului de Studiu pentru Irak sînt personalităţi bine-cunoscute, afirmate mai ales în contextul politicii interne americane. Unii dintre ei nu prea au experienţă în problemele de securitate sau în politica din Irak şi din Orientul Mijlociu. Ceea ce nu se poate spune însă despre James Baker, co-preşedintele grupului. Om cu multă experienţă internaţională şi în zona Orientului Mijlociu, Baker a fost secretar de stat între anii 1989-1992, în timpul preşedintelui George H.W. Bush. Grupul de Studiu s-a identificat repede în percepţia publică cu figura lui Baker, iar acesta a susţinut ferm recomandările grupului. În dezbaterea privind situaţia din Irak, Baker este adesea identificat cu curentul realist. În contextul din Irak, realişti sînt cei care au pus sub semnul întrebării invadarea Irakului, din cauza modului în care s-a făcut şi din cauza implicaţiilor mai largi privind Orientul Mijlociu şi situaţia internaţională în general. Realismul pune pe primul loc interesul naţional imediat al Statelor Unite. Critica realistă în privinţa Irakului a fost clar exprimată într-un editorial al lui Baker, publicat de New York Times în august 2002, în care sugera că orice efort de schimbare a regimului din Irak ar trebui să implice şi un angajament din partea Naţiunilor Unite, folosirea unei forţe militare destul de importante şi un plan serios de reconstrucţie pentru perioada de după conflict. Baker nu excludea invadarea Irakului, dar preciza anumite condiţionări. Critica realistă, orientată acum asupra situaţiei din teren, are implicaţii importante asupra viitoarei doctrine americane în Irak, asupra structurii militare şi a mecanismelor politice de acolo. Totuşi, dezbaterea oferă puţine soluţii clare; în privinţa Irakului consensul e minimal: sîntem în căutarea celei mai puţin proaste soluţii pentru Irak. Ideea radicală privind trasformarea politică şi socială a Orientului Mijlociu, o imagine în oglindă a Europei de după războiul rece, nu se mai bucură de o audienţă serioasă în acest moment. Stabilitatea politică în Irak este "şi a fost întotdeauna" un ţel de atins Grupul de Studiu pentru Irak consideră că "violenţa sectară", mai ales cea din interiorul şi din jurul Bagdadului, este "principala provocare pentru stabilitatea din regiune". Detaliind motivaţiile recomandărilor oferite, grupul a declarat că violenţa este rezultatul "absenţei reconcilierii naţionale". Astfel ajungem indirect la concluzia că există în Irak o competiţie virulentă pentru putere, însoţită, de cele mai multe ori, de conflicte între diferite grupări etnice, secte sau alianţe politice. Această competiţie este prezentă pe mai multe niveluri. Pe lîngă conflictul evident între grupările sunnite şi şiite, există şi un conflict în interiorul acestor grupări. O astfel de evoluţie ar fi putut fi prevăzută încă dinaintea începerii războiului. Chiar în comentariul său din 2002, Baker aducea în discuţie multe dintre riscurile devenite între timp pericole reale. Aceste riscuri au reprezentat miezul criticilor apărute ulterior. De exemplu, ideea de a folosi mai multe forţe militare provine din faptul că înfrîngerea armatei irakiene în război era doar un prim pas, ce ar fi trebuit urmat de asigurarea securităţii pe scară largă. Sau, ca să luăm alt exemplu: colaborarea cu Naţiunile Unite ar fi putut implica statele vecine Irakului pentru a contribui, pe cît le stă în putere, la instaurarea stabilităţii şi a "reconcilierii naţionale". Analiza realistă asupra Irakului sugerează că drumul urmat de administraţia Bush a diminuat mult capacitatea Statelor Unite de a-şi atinge anumite scopuri acolo. Totuşi, Statele Unite rămîn un factor important, poate cel mai important, în configurarea puterii de la Bagdad, deşi o dependenţă prea mare de Washington poate fi un semn de vulnerabilitate pentru orice guvern local. Există îngrijorări tot mai persistente în ce priveşte costurile suportate de Statele Unite. Aceste costuri, fie ele omeneşti, financiare sau strategice, nu sînt acceptabile la infinit. Grupul de Studiu pentru Irak respinge o retragere imediată din Irak. Dar este de părere că principala misiune a trupelor militare americane ar trebui să devină antrenarea şi susţinerea forţelor de securitate irakiene. Dacă legăm această recomandare de opinia că "reconcilierea naţională" poate fi atinsă în Irak, atunci concluziile raportului par logice. Şi sînt şi acceptabile, politic vorbind, la Washington. E drept că logica funcţionează cumva în cerc, de vreme ce toate recomandările grupului par să se structureze plecînd de la realizarea reconcilierii naţionale. Nu este însă prea clar cum (sau dacă) aceasta se poate realiza. Poate că Teheranul şi Damascul deţin de fapt puterea de a influenţa evoluţia reală din Irak, iar Statele Unite ar putea acţiona împreună cu aceşti jucători pentru a grăbi instaurarea unui guvern stabil, care să fie ulterior capabil să destrame pe rînd diversele armate private. Evident, se pune întrebarea cum ar putea acest guvern să împartă plăcinta, astfel încît să satisfacă toate grupurile care se înfruntă acum. Grupul de Studiu pentru Irak a fost o voce politică puternică pentru cîteva recomandări şi concluzii de bun-simţ. Nu vine însă cu nimic nou şi s-ar putea tot, la fel de bine, ca nici una din aceste recomandări să nu funcţioneze, chiar dacă ar beneficia de un efort serios şi organizat din partea Statelor Unite. Întreaga poveste ne face să ne întrebăm cum ar fi evoluat lucrurile dacă preşedintele Bush ar fi dat atenţie scurtului editorial pe care Baker l-a scris acum mai bine de patru ani. Unii republicani regretă acum eficienţa cu care Baker s-a bătut să cîştige disputa electorală din 2000 (James Baker era atunci consilier juridic al candidatului Bush şi a supravegheat renumărarea voturilor din Florida - n.red.). Poate regretă chiar şi Baker, care în 2002 avea o concepţie despre Irak mai degrabă similară cu cea a fostului vice-preşedinte Al Gore, decît cu cea adoptată de Bush. traducere de Iulia BĂDESCU _________________ Jon Levy a lucrat ca adjunct al consilierului pe probleme de securitate în campania electorală a lui John Kerry, participînd la formularea politicilor candidatului democrat pentru Irak, NATO şi relaţiile SUA-UE. În prezent este analist la Eurasia Group, firmă de consultanţă şi prognoză politică din New York. Articolul scris pentru Dilema veche reprezintă punctele de vedere personale ale autorului.