Ascultîndu-l pe Roubini

L-am ascultat pe Nouriel Roubini cu respiraţia tăiată.

În 2006, la sediul FMI din New York (ce ironie!), în faţa mai multor economişti, Roubini dezvăluia un scenariu ce atunci părea de neimaginat: trilioane de dolari pierderi, falimente, recesiune. Prezicerile sale s-au adeverit aproape în totalitate, atrăgîndu-i porecla de profet, pe lîngă cea de „Dr. Doom“.

Ascultîndu-l pe Roubini vorbind despre criza iminentă a datoriilor publice, despre lipsa de reacţie rapidă a UE, criza din Grecia şi „lebăda albă“ (crizele pot fi anticipate – spune el, în replică la „Lebăda Neagră“ a lui Taleb) – m-au trecut fiori reci. Nu doar ce spunea Roubini, ci felul în care o făcea mi-a stîrnit o avalanşă de reacţii şi gînduri. Calm. Chirugical. Am simţit aproape fizic prăpastia dintre cei care vorbesc liber într-o sală de conferinţe, despre tăvălugul crizei, şi cei care ar trebui să-i asculte. Dintre cei care gîndesc, văd ce se întîmplă în realitate şi cei care aproximează, se „sparg“ în duelul vorbelor goale, se iau la harţă, pentru ca, în final, să dea cu pixu-n vieţile a milioane de oameni. Şi oricît de naiv ar părea, mi-am pus, pentru a nu ştiu cîta oară, aceeaşi întrebare: De ce în era comunicării şi superconectării cei care iau decizii continuă să rămînă atît de departe de cei care înţeleg efectele lor în plan real? De unde acest veşnic dialog al surzilor?

Unul dintre efectele vizibile ale crizei economice este adîncirea prăpastiei dintre guvern(e) şi alegători. Desigur, ea, prăpastia, a existat dintotdeauna – singura diferenţă fiind că uneori ni s-a părut mai mică. Iar faptul că lipsa de încredere în „cei aleşi“ a fost şi este un fenomen global nu ne încălzeşte cu nimic. George Bush a condus SUA cu o rată a încrederii populaţiei de 28% – ca să dăm exemple de la case mai mari. Cît despre România, cu mici excepţii – provocate (ca să nu spun manipulate) de artificii electorale – încrederea în clasa politică a fost, mai tot timpul, undeva sub nivelul mării cu gheaţă la mal.

Şi nu e nevoie de teorie, ci doar de bun-simţ pentru a ne imagina ce poate naşte prăpastia dintre „conducători“ şi „conduşi“: haos. O totală lipsă de perspectivă în care bălteşte un „după mine potopul“ împins la extrem, un individualism feroce justificat prin ura faţă de putere şi toate simbolurile ei. Este pentru prima dată în ultimii 20 de ani, cînd un guvern este nevoit să ia înapoi mita electorală. Pe faţă. Pînă acum o făcea pe ascuns, acoperind o mită cu alta, îndesînd iluzia binelui în dosul inflaţiei, în false reforme.

Ceea ce ar trebui să ne neliniştească astăzi este nu doar hăul dintre noi şi ei („aleşii poporului“), ci prăpastia ce pare să se nască între o parte a societăţii şi sectorul privat. Acesta este unul dintre cele mai perverse efecte ale crizei.

Pînă acum, scîrbiţi de incompetenţa şi corupţia clasei politice, o parte din alegători îşi căutau viitorul în sectorul privat. Acolo exista speranţă. Acolo exista încredere. Din păcate, această criză – cu tinicheaua socializării pierderilor şi privatizării profiturilor de coadă – a afectat încrederea în capacitatea sectorului privat de a oferi soluţii, de a participa nu doar eficient, ci şi onest la (re)facerea economică. Şi nu mă refer aici doar la sectorul financiar. Nu disput gradele de adevăr sau dreptate ale celor care-i arată cu degetul pe bancheri, amintindu-le că pînă mai ieri criticau guverne, bănci centrale şi, în general, orice autoritate mişcătoare ce îndrăznea să rostească cuvîntul reglementare, pentru ca apoi să-şi caute salvarea în banul public. Într-o lume ideală, ruşinea lor de profesionişti bine plăţiţi ar fi doar… a lor. În era globalizării, ea devine problema noastră.

Lipsa de încredere în bănci, fie ele de investiţii sau comerciale, în bancheri sau finanţişti, dă frîu liber tentaţiei de a împărţi şi acest teritoriu privat în noi şi ei. Cu fiecare împărţeală însă se mai naşte un gol. Departe de mine gîndul de a lansa un îndemn la încredere oarbă. Constat doar, începînd cu sussemnata, că nu ştiu unde să-mi plasez ultimul dram de încredere adunat din rămăşiţele crizei. Îl ţin acolo cum îşi ţinea bunica mea ultimii bănuţi înnodaţi în batistă. Pînă atunci mă concentrez pe un singur gînd: şi totuşi, nimic nu se poate construi fără încredere.