America în cumpănă şi calul troian

Troia n-ar fi plătit niciodată pentru răpirea Elenei, dacă grecii nu s-ar fi unit şi n-ar fi beneficiat de înţelepciunea lui Ulise. La patru ani de la atentatele teroriste asupra New York-ului, după luni de zile de băi de sînge în Irak şi la doar cîteva zile după cataclismul provocat de tridentul furiosului Poseidon prin prea delicat intitulatul uragan Katrina, America pare a se afla din nou cu spatele la zid. Deşi simbolic sprijinită, între alţii, şi de români, şi de germani, şi de mulţi alţii, superputerea americană pare mai singură ca niciodată. Dacă aşa stau lucrurile şi America e cu spatele la zid, ne aflăm cu spatele la zid noi toţi. Noi toţi, dacă sperăm în victoria libertăţii şi democraţiei. Noi toţi, în măsura în care credem că globalizarea are şi partea ei bună - de a mondializa primatul raţiunii şi al demnităţii vieţii umane, de a croi drum spre libertate şi deci spre adevăr şi pace unei lumi încă sugrumate de tiranii. În ciuda unor sondaje de opinie, America profundă pare să continue încă să fie ataşată doctrinei administraţiei Bush: elita neoconservatoare care constituie infrastructura ei intelectuală, propusese această doctrină, promovînd democratizarea lumii arabe şi islamice în replică la agresiunea de la 11 septembrie. Sub Bush, America n-a ales nici calea izolaţionismului, sugerată de opoziţia democrată, nici pe cea a internaţionalismului, mascînd, sub generoasa denumire de "multilateralism", practici nu tocmai lăudabile. Îndărătul ei s-au tot escamotat, pe de o parte, interesele economice mărunte şi înguste ale unor mari puteri, pe de alta, impotenţa lor în faţa unor şantaje de tip totalitar din partea unor agresive dictaturi fundamentaliste - ca Iranul, ori comuniste - precum Coreea de Nord, şi a mişcărilor teroriste de felul Al-Qaeda. Deşarte s-au dovedit speranţele investite în organizaţia mondială - o instituţie minată, iată, potrivit raportului Volcker, de o corupţie afectînd-o de la bază pînă în vîrf şi de un sistem de decizie profund nedemocratic, atît în Consiliul de Securitate, cît şi în Adunarea Generală, copios dominată de tiranii arabe şi islamice. La fel de inutilă e nădejdea de a vedea UE împingînd de una singură lumea globalizată spre o formulă mai bună şi mai morală. Grotesc e faptul că pilonii ei de bază - Franţa şi Germania - cochetează, ori se iau de braţ cu dictaturi comuniste, de felul celei chineze, şi cu autocraţi, precum Vladimir Putin, dînd concomitent dovadă de abulie în faţa şantajului nuclear iranian. Motive de optimism n-ar mai oferi decît o grabnică reorientare transatlantică a Europei. Or, peste Ocean, elita americană a început să se clatine sub povara stridenţei unui cor încă restrîns, dar tot mai insistent, alcătuit din glasurile intelighenţiei mediatice şi universitare acuzînd sindromul vietnamez în reacţie la dificultăţile întîmpinate de americani în Irak. Această elită sună de zor retragerea. În ediţia de joi, 7 septembrie, a ziarului american Wall Street Journal, Peter Kann a încercat, probabil inutil, să explice diferenţele şi similitudinile, deopotrivă notabile, dintre Vietnam şi Irak: cea mai importantă diferenţă constă în faptul că, în campania antiteroristă din Irak, SUA nu se confruntă cu Rusia şi China, precum în epoca războiului de gherilă din Vietnam. Totuşi, opiniile preconcepute, cerînd SUA să-i lase pe irakieni în voia soartei şi să-şi retragă trupele, vor continua probabil să ia amploare, dacă americanii nu vor reuşi să întoarcă decisiv foaia, în special în triunghiul sunnit dintre Eufrat şi Tigru. Iar asta în ciuda beneficiului net încasat de întreaga lume liberă sub forma unui Irak eliberat de Saddam, luptînd cu un grup terorist care, dacă nu arunca în aer oameni nevinovaţi la Bagdad, i-ar fi ucis pe alţii, cu mai mult spor, la Madrid şi Londra, sau cine ştie, la Berlin ori Bucureşti. Mai rea decît Katrina, catastrofa care s-ar produce în Irak, în ipoteza unei retrageri premature a coaliţiei internaţionale, ar trebui să fie evidentă. O fugă a SUA din Orientul Mijlociu, de felul celei care a dus la colapsul Vietnamului de Sud în faţa asaltului comunist din 1975, ar pune în pericol nu doar incipientele tendinţe de democratizare manifestate în Liban, Egipt, Irak şi teritoriile palestiniene şi renunţarea la terorism şi arme de distrugere în masă de către Libia. O atare demisie de la datoria de a duce la bun sfîrşit misiunea asumată ar antrena şi o destabilizare a Europei. Fiindcă - să nu uităm - bătrînul continent suferă în continuare de multiple probleme nerezolvate, din care potenţialul agresiv al unei minorităţi a imigraţiei islamice, insuficient integrate, nu e decît una. Ca şi în faţa "Katrinei", criticile evident legitime la adresa proastei pregătiri a administraţiei atît în mlaştinile Louisianei, cît şi în deşertul mesopotamian, ar trebui temperate chiar de către egoismul nostru. Dacă în context nu ne mai ajută memoria ajutorului prodigios acordat în atîtea rînduri europenilor (şi celorlalţi) de către americani, e bine poate să realizăm cît am avea de pierdut, dacă ne-am lăsa pradă imaginarei noastre superiorităţi intelectuale şi am permite eşecul democratizării Irakului. Nu ştiu dacă înţelepciunea practică ne-ar putea eventual ajuta să proiectăm un nou cal troian pentru terorişti, dar ştiu că premisa succesului în confruntarea cu flagelul secolului XXI e solidaritatea lumii libere. Ea presupune ca apusul să le refuze extremiştilor islamici calul troian al defetismului pe care i l-au introdus în ogradă. Petre Iancu este jurnalist la Deutsche Welle, Bonn.