Zilele potopului

Acum, că s-au arătat cîteva raze răzlețe de soare, pot să-mi fac curaj și să scriu despre potop la timpul trecut, cu speranța că, măcar cîțiva ani, nu o să mai avem de-a face cu atîta apă în București. Provocarea nu este atît ploaia în sine, cît lipsa experienței gestionării unor astfel de cantități. Dacă eram la Seattle, unde plouă consistent circa 150 de zile pe an, an de an, probabil că ne-am fi priceput mai bine. Dar așa, în însoritul București, iunie este o lună numai bună să culegi dudele zemoase din copaci și nu să cauți un petic uscat de asfalt unde să pui piciorul. A mai plouat în iunie, chiar și cîte o ploaie pe zi, dar benign, cu bălți care în cîteva ore erau uscate și copiii se puteau juca afară imediat după ce se risipeau norii. Însă anul acesta ploile au făcut ca pămîntul să se suprasatureze cu apă și mici lacuri au apărut pe majoritatea peluzelor. Șiroaiele au dezlipit pămîntul și o masă aluvionară incertă a început să-și croiască loc printre casele oamenilor. Anexele gospodărești și unele case din chirpici au început să se încline, silindu-i pe proprietari să intervină cu eșafodaje din lemn capabile să susțină șarpantele.

Pasajele s-au inundat, rigolele s-au înfundat. Bucureștenii s-au orientat spre umbrelele din tablă, acelea cu volan și semnalizare, le știți, așa că și traficul s-a blocat, ajutat, ce-i drept, de semafoarele oprite de la apă sau roase de șobolani. În urbea lui Bucur, atunci cînd plouă, se știe, numai pieton nu e bine să fii. Pe trotuare nu poți umbla, pentru că sînt parcate mașini. Strada nu o poți traversa, pentru că la bordură apa măsoară 20 de centimetri. Burlanele scuipă și streșinile împroașcă. În autobuz și metrou nu te poți așeza, pentru că scaunele băltesc. Oriunde ajungi, ești ud fleașcă, și asta doar dacă ai fost extrem de norocos să nu fii stropit de o mașină care înfruntă curajos bălțile de la bordură, în disprețul pietonilor. În acel caz, ți-ai fi dorit să te fi făcut, de la bun început, scafandru.

Băltoacele cu adîncime înșelătoare au făcut străzile impracticabile pentru bicicliști și motocicliști, sporind disperarea unui oraș sufocat de poluarea mașinilor și arderea gunoaielor. Norii au coborît foarte mult, unindu-se cu vălătucii gazelor de eșapament, iar soarele nu s-a mai văzut zile de-a rîndul.

Problema nu a fost atunci cînd apa a început să perforeze acoperișurile, după prima săptămînă de ploi abundente, ci atunci cînd, după trei săptămîni de potop, au început să se umfle ușile în casele cele mai uscate, iar sarea din solniță să fie mereu udă. Obișnuiți cu măsuri moderate la agresiunile externe, bucureștenii au prins să înjure ploaia, în moduri foarte inventive, dar care vădeau numai o neputință funciară în lupta inegală cu puhoaiele care nu mai conteneau. Cînd invectivele s-au epuizat, s-a instalat cel mai periculos dușman al orașului, și anume depresia. Zic cel mai periculos pentru că, în zilele cu soare, Bucureștiul arată relativ deprimant, deși populația se agită fără măsură. Pare că toată această agitație vizează orice alt scop decît orașul în sine, căci, la sfîrșitul zilei, urbea este mai murdară și mai decrepită decît dimineața, în ciuda numeroaselor șantiere care o însuflețesc. Este de imaginat ce i se poate întîmpla orașului atunci cînd populația lui frenetică este atinsă de depresie, iar oamenii se refugiază prin case și apartamente, pierzînd speranța că urgia va trece. Însă contemplarea petelor gălbui care se lățeau în tavane nu putea să țină locul unor acțiuni directe, atunci cînd umiditatea este atît de mare încît pînă și zegrasul trage apa din aer și se umezește, mirosind a rînced. Luna iunie a văzut cele mai multe canapele de la bunici scoase afară la gard sau la colțul blocului, iarba de mare fiind înlocuită de mult mai versatilul burete.

Și uite-așa, cu pagube ușor de surmontat, din moment ce colectorul principal al orașului a rezistat fără să intre în presiune și să transforme gurile de canal din zona centrală în arteziene pestilențiale, Bucureștiul se usucă încet-încet, iar canicula care se instalează are darul nefericit de a șterge cu desăvîrșire, din mințile tuturora, amintirea diluviului. Căldura și uscăciunea ne vor vindeca reumatismele pînă la următorul, cînd orașul va fi la fel de surprins și luat pe nepregătite, ca și pînă acum.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons