Viața discretă a cinematografelor favorite
De la prima proiecție de film, La Sortie de l’usine Lumière à Lyon, din 1895, cinematograful a devenit un spațiu altfel, o heterotopie, în sensul dat de Michel Foucault, o evadare din contingent și un loc aparte care a oferit bucurie multor oameni. Nu voi discuta despre film și cinematografie, deși proiecția în sine avea însemnătate, ci despre cîteva dintre măruntele rațiuni pentru care cinematograful de cartier a fost, vreme de decenii, căutat și dorit, în special în perioada comunistă. Spre deosebire de teatru, care a impus o relație nemijlocită a publicului cu actorii, a căror prezență umană, în carne și oase, obliga la atenție, concentrare, trăire și conectare cathartică, cinematograful a fost, de la bun început, mai blînd și mai tolerant. După uimirea și spaima provocate de intrarea trenului în gara din La Ciotat, spectatorii au realizat că ecranul este plat și că pe pînza albă se poate întîmpla orice, chiar și un voiaj pe Lună, realizat în 1902 de Marie-Georges-Jean Méliès. Văzut a doua sau a treia oară, orice film, oricît de dramatic, îngăduia momentul în care un adolescent, cu inima bătîndu-i să-i spargă pieptul, atingea mîna fetei invitate la film, căci scaunele erau cufundate în umbră, iar distragerea nu avea caracterul unei impietăți sau lipse de respect față de actant. Chiar și un sărut rapid putea trece nesancționat.
De altfel, faptul că un film putea fi oricînd revăzut, în exact aceeași formă, asigura relaxarea publicului, eterogen și pestriț, al cartierului muncitoresc. Săruturile prelungi de pe ecran erau punctate, într-o perioadă mult mai strictă cu moravurile, prin ovații și îndemnuri nu tocmai politicoase la adresa pensionarilor din sală, iar întunericul acoperea identitatea celor care mai lansau cîte o strigătură sau vorbă de duh, apreciată de unii cu rîsete și dezaprobată de alții.
Apoi mai conta și ce film rula săptămîna aceea. Imperiul contraatacă făcea cozi enorme la ghișeul mic și semicircular aflat în exteriorul cinematografului, acolo unde se vindeau biletele la orice blockbuster, căci în holul de acces, unde se aflau cele două case de bilete, mulțimea nu ar fi încăput. Minimum 300 de persoane așteptau pe trei-patru rînduri să mai prindă bilet, iar pătrunderea în cinematograf reprezenta o izbîndă personală care șlefuia caractere și cultiva dîrzenia. Cei care aveau abonamente lunare erau privilegiați, scăpînd de corvoadă, dar avînd obligația tacită de a vedea toate filmele, inclusiv pe acelea cu inginerul care vine la sat și îi învață pe țărani cît să bage plugul în pămînt pentru a obține recolte de calitate și în cantitate net superioară. Unele abonamente erau onorate de bunici care veneau cu copiii la film, iar unul dintre cele mai stranii momente din istoria proiecțiilor s-a întîmplat la prima difuzare a Războiului stelelor. Toate locurile se vînduseră, iar cei care nu mai prinseseră scaun plătiseră bilet întreg pentru a se așeza pe jos, așa încît, după stingerea luminilor, în cinematograf nu mai era loc să arunci un ac. După 15 minute de vizionare, o bunică a decis că filmul era prea brutal și violent pentru copii, așa încît a trebuit să-și croiască loc, pe dibuite, spre ieșirea cea mai apropiată, stîrnind o cascadă de proteste și imprecații.
Însă nu doar capodoperele, ci și filmele de propagandă aveau farmecul lor. La matineu venea armata și, chiar în timpul scenei cînd tînăra învățătoare afla adevărul gol-goluț, și anume că partidul însuși o crescuse, și nu o familie anume, un soldat adormit s-a prăbușit din scaun și a stîrnit hohotele camarazilor, spre disperarea plutonierului care îi însoțea și care se temea de o reclamație pe linie politică. Acele filme își aveau publicul lor, în general cupluri de tineri evaluați dezaprobator la intrare de plasatoarele în halate albastre, adolescenți care căutau locurile cele mai discrete aflate chiar în ultimele rînduri. Acești tineri identificau filmele cele mai proaste de pe foaia afișată în fața sălii și făceau turul cinematografelor unde rulau acestea, pentru a nu bate la ochi cu o frecvență dubioasă.
În verile toride, ușile de evacuare rămîneau deschise, păzite cu strășnicie de cerberi iscusiți, capabili să dejoace orice încercare de a intra la film pe la ieșire. Uneori, cîte un copil era vînat prin întuneric ca iloții în Sparta, dar alteori mici umbre se furișau pe după draperii și obțineau un loc într-un rînd din față, unde puteau revedea filmele favorite care rulau în vacanțe. Într-un iulie canicular, la casa de bilete de lîngă vitrajul amplu al foaierului a venit o tînără în locul tovarășei care se pensionase și, brusc, s-a creat un dezechilibru în raport cu cealaltă casă, în sensul că, lîngă fereastră, se forma o coadă consistentă de băieți care, ajunși la ghișeu, fie nu găseau banii, fie puneau întrebări stupide, fie cumpărau doar un bilet cînd, de fapt, le trebuiau trei. Îndemnurile care se auzeau, „Veniți și aici, e liber”, nu aveau efect și părea că la cele două case se vînd bilete la filme diferite. Vara întreagă a fost coadă la ghișeu, căci, odată cu începerea școlii, tînăra a dispărut fără urmă, în suspinele multor băieți care începuseră să-și cheltuiască economiile doar pentru a cumpăra bilete la filme pe care nici măcar nu voiau să le vadă.
Această viață paralelă, insignifiantă și derizorie a pierit treptat, la fel ca vechile cinematografe de cartier, dispărute unul cîte unul, aidoma comunităților care le dădeau viață.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons