Universul Barcelonei

În copilăria mea comunistă, toponimul Barcelona avea o singură semnificație precisă – mitica echipă de fotbal în fața căreia Steaua lui Valentin C., nea Imi, Lăcă și Balint se apărase eroic, românește, arzînd holdele, otrăvind fîntînile 120 de minute. Paradele lui Duckadam aduseseră regimului Ceaușescu cea mai însemnată victorie sportivă europeană la nivel de echipe. Jucătorii și-au binemeritat jeep-urile ARO. Barcelona nu putea fi un oraș locuit de oameni în carne și oase, iar nouă ni se părea situat pe Marte. Nici în imaginație nu ne gîndeam că am putea ajunge vreodată acolo. Dar vremurile s-au schimbat (din fericire). De mult le promisesem copiilor că-i vom duce la Barcelona, iar la finalul lunii decembrie ne-am ținut cumva de cuvînt, aterizînd într-o frumoasă dimineață de sfîrșit de decembrie pe Aeroportul El Pratt.

O dilema veche, nouă: cum poți scrie despre ceea ce pare a fi un oraș perfect? Abia acum mi-am dat seama de limitele pe care un anume tip de scris le impune – scrisul care mustește de defulări. Noi, în România, cam asta facem – scriem nervos pentru a exorciza o realitate strîmbă, difuză, prost construită, dominată de celebrul aforism „Un pas înainte, doi înapoi“. România ne consumă așa cum o fac TBC-ul sau cancerul. Iar atunci cînd ești pus în fața unui univers complex, rafinat și minunat rămîi în pană de cuvinte. Ce mijloace stilistice poți folosi pentru a defini/zugrăvi perfecțiunea Barcelonei? Un amestec savant între o gîndire urbanistică solidă, consecventă, pe care nici măcar Francisco Franco și „afecțiunea” pe care a purtat-o catalanilor nu au afectat-o, și o imensă bogație culturală. Cum și de ce există o diferență atît de mare între orice oraș din România și Barcelona? E foarte greu de explicat. Mai ales cînd știi că și ei au avut tragediile lor sîngeroase. Dar Franco nu a fost Ceaușescu. 

Nu ai cum să simți Barcelona dacă nu îi vizitezi piețele. Iar atunci cînd ai o fiică studentă, sugestia se transformă în obligație. Am ajuns în trei astfel de spații comerciale clasice (piețe), așa cum cred că Dumnezeu a vrut să se facă negustorie, și nu în etericele și eclecticele mall-uri. De care nici Barcelona nu duce (în mod evident) lipsă. Mall-urile sînt la fel peste tot, iar dacă există o trăsătură comună între un oraș gri, poluat și trist precum Ploiești și Barcelona ar fi tocmai mall-ul. Mercat del Boqueria este o revărsare amețitoare de culori și miresme, care nu trebuie ratată. Dacă în prima zi am nimerit pe Ramblas tocmai în ziua de 26 decembrie, cînd în Spania este sărbătorit Sfîntul Ștefan, fiind zi națională, iar piața era închisă, am revenit peste două zile. Aceasta este o piață agro-alimentară, cum am desemna-o noi în limbajul nostru de lemn de origine socialistă. Mercat del Encants este o piață amplă, protejată de un acoperiș futurist în multe ape, dintr-un aliaj ce seamănă cu aluminiul și care reflecta jucăuș razele soarelui generos de sfîrșit de decembrie. Aici poți găsi aproape orice, la prețuri modeste și de o calitate îndoielnică (dar nu le poți avea pe toate). Preferata mea a fost de departe, piața de vechituri autentice (nu chinezării) de lînga superba catedrală gotică a Sfintei Cruci și Sfintei Eulalia (Catedral de la Santa Creu i Santa Eulàlia, în catalană), unde se află și sediul Arhiepiscopiei Catalonei, ridicată între secolele XIII-XV. Eulalia este co-patroana orașului. A fost o tînără virgină de 13 ani care a fost martirizată în timpul împăratului Dioclețian, fiind canonizată de Vatican. Acest tîrg mi s-a părut mult mai ofertant decît echivalentul său genevez din cartierul Plainpalais, pe care l-am revizitat în vara anului 2021, constatînd cu tristețe decăderea lui. Cîte vechituri să arunce și bogații genevezi? Cel barcelonez atrăgea mulțimi de turiști, avînd la vînzare obiecte vechi de o foarte bună calitate, dar și tipărituri de tot felul. Chiar dacă eram încărcat cu bagajele întregii familii, nu m-am putut abține să cotrobăi curios în cîteva lăzi cu cărți poștale, la prețuri rezonabile. Am găsit și am cumpărat două cărți poștale care au supraviețuit învolburatei istorii a Spaniei (și deci și a Cataloniei) din secolul trecut și care redau figurile a doi militari. Imediat mi-am dat seama că uniformele erau cele ale Armatei Naționaliste, oferind privirii un bărbat pe la șaizeci de ani, cu ochelari, figură de profesor universitar, care ține în mînă o foaie de hîrtie. În cealaltă este surprins un bărbat corpolent, care își folosea tunica pentru a-și masca burta proeminentă. Fotografiile au fost realizate de Jalon Angel, în atelierul fotografic ARTA, din Bilbao. Reversul cărții postale (Trajeta postal) menționează că Prohibida la reproducelon total o parcial. Cei doi sînt Moscardó și Castejón, figuri de prim rang ale rebeliunii naționaliste din 17 iulie 1936. Antonio Castejón Espinosa s-a născut la Manila, în Filipinele încă spaniole, la 1 iunie 1896, murind la Madrid, la 2 iulie 1979 (supraviețuindu-i lui Franco) și a fost comandantul Legiunii Străine Spaniole, unitate de elită a armatei spaniole. În august 1936 a condus una din coloanele naționaliste care au cucerit prin surprindere Badajoz, capitala regiunii Extremadura. Promovat general, a fost rănit în timpul luptelor din jurul Madridului. José Moscardó e Ituarte (1878-1956), conte de Alcazar, a fost guvernatorul militar al regiunii Toledo și s-a alăturat din primul moment rebeliunii. Cea mai notabilă contribuție a sa a fost apărarea cu succes a fortăreței Alcazar, unul din miturile fondatoare ale regimului lui Franco. Moscardó s-a baricadat cu trupele sale, fiind înconjurat de forțe republicane mult superioare. Asediul a durat 70 de zile, din 20 iulie pînă la 27 septembrie 1936. Fiul lui Moscardó, Luis, a fost capturat de republicani, care i-au sunat tatăl, șantajîndu-l – fie depune armele, fie îi execută fiul. Moscardó a vorbit la telefon cu Luis, spunîndu-i să moară ca un adevărat creștin, dar nu a cedat. Alcazarul avea să fie folosit în scopuri propagandistice de regimul franchist, unul dintre primii ziariști care au ajuns acolo fiind românul Ion Dragomir, care avea să redea episodul în cartea Viu din Spania (Editura Ziarului Universul, 1937). Moscardó a guvernat Barcelona, iar în 1944 a respins încercările comuniste de infiltrare în Catalonia dinspre Franța. Pasiunea lui a fost fotbalul, conducînd naționala Spaniei la Jocurile Olimpice de la Londra (1948) și de la Helsinki (1952). 

Fascinantă mi s-a părut limba catalană, pe care am putut-o compara de fiecare dată cînd am luat metroul (fie în  vagoane, fie în stații) cu spaniola. Nu mă așteptam să fie destul de diferită de spaniolă. Destul de clar mi s-a părut că este o limbă romanică ce face tranziția între franceză și spaniolă. Multe cuvinte aduceau mai degrabă cu franceza decît cu spaniola, de aceea mi-a fost ușor să înțeleg marea majoritate a expresiilor (nu foarte complicate) pe care le-am întîlnit (Fes-te Amic del Museu, scria pe biletul Muzeului de Arta al Cataloniei, preu = prix). Folosirea limbii catalane este sprijinită de autoritățile regionale. Ca la Dublin, în înscrisurile oficiale prima este catalana, iar abia apoi limba oficială, spaniola. O reverență trebuie făcută sistemului de transport public. Mă întrebam ce-or fi avînd oare în comun Atena și Barcelona, în afara sistemului de transport public și, mai ales, a unei excelente rețele de metrou, cu multe magistrale și noduri. Ambele au găzduit Jocurile Olimpice de vară, la fel cum este cazul Parisului în acest an. Și iată că am găsit soluția pentru ca Bucureștiul să aibă unul la fel de performant – de ce nu s-ar ambiționa să organizeze niște Jocuri Olimpice, chiar dacă peste două sau patru decenii? Jocurile Olimpice de vară de la București din 2042 sau 2068. Poate pînă atunci se va da în folosință și magistrala care duce spre Otopeni. 

Spania sfîrșitului de an era frămîntată de probleme/tensiuni politice poate nu la fel de grave precum criza din 2017, pe care mulți o consideră cea mai gravă a statului spaniol din 1980, dar tensiunile rezultau direct din criza catalană. Guvernul popular al lui Mariano Rajoy a tras niște învățăminte din ceea ce s-a întîmplat în Marea Britanie, condusă de premierul conservator David Cameron, cel care jucase la ruleta rusească de-a lungul a două referendumuri – cel privind independența Scoției (cînd i-au ieșit calculele) și cel privind ieșirea Marii Britanii din UE (cînd a suferit un dezastru). Madridul a intervenit decis pentru a anula încercările catalanilor de secesiune, nepermițînd organizarea unui referendum și ordonînd un raid al poliției naționale la sediul Guvernului catalan, care a dus la arestarea a 14 înalți oficiali sau chiar la anularea autonomiei și la preluarea administrării directe. Popularul Rajoy a cîștigat și situația s-a calmat încetul cu încetul, Catalonia rămînînd în Regat. E ușor de imaginat ce efect de domino ar fi avut secesiunea Cataloniei asupra restului Europei.  

Cum dimineața deschid televizorul, indiferent unde mă aflu, am constatat că grila din apartament nu avea televiziunea oficială (TVE), dar am găsit un alt canal care părea a fi specializat în subiectele de politică internă. Pedro Sánchez era prezent cu multe declarații etc. Mă uitam la el și nu-mi venea să cred că a putut ajunge premier al unei țări atît de importante, născut fiind în 1972 (cu cinci ani mai în vîrstă decît mine). Nu mai spun că a ajuns premier în 2018 (la 46 de ani!), fiind la un al doilea mandat, spre disperarea Partidului Popular care a cîștigat alegerile din iulie 2023, dar nu a reușit să adune o majoritate în Cortes. O fi Sánchez șeful PSOE, dar deține un doctorat în Economie. E clar, nu te face de rușine prin Europa sau lume! Însă aceste două mari partide au o întreagă rețea complicată de alianțe și de partide afiliate la nivel regional (cum ar fi ca PNL să se alieze cu Partidul Liber Dobrogean al Unității, PSD cu Partidul Social Democrat al Bănățenilor, iar USR cu Uniunea Salvați Bucovina?). Marele scandal politic din Spania era provocat de susținerea lui Sánchez de către micul partid catalan JUNTS (care a cîștigat în Cortes șapte mandate) în schimbul unei viitoare amnistii pentru cei implicați în organizarea referendumului catalan din 2017 (liderul JUNTS fiind refugiat la Bruxelles). Are și Sánchez dreptatea lui – amnistia ar permite cicatrizarea rănilor de atunci și ar îngropa pe moment securea războiului între cele două părți. În schimb, liderul popular Alberto Núñez Feijóo nici nu vrea să audă de o astfel de posibilitate, acuzîndu-l pe liderul socialist că distruge Spania. Puigdemonts s-a văzut iarăși pe cai mari, cei șapte deputați ai săi făcînd diferența. Soția lui este de origine română și se pare că ar stăpîni oarecum și limba română. Probabil că de cînd autoritățile spaniole au emis mandat de arestare pe numele său nu a mai pus piciorul în România. Ce mai scandal ar fi fost și oare cum ar fi procedat autoritățile noastre? El a fost ales parlamentar european în 2019, fapt ce a împiedicat extrădarea lui de mai multe ori, avînd imunitate. În ciuda acestei realități politice complexe, pensionarii catalani se grăbeau la bistroul din colț, bucurîndu-se de o altă dimineață frumoasă de sfîrșit de decembrie. Erau vreo 10 grade, era păcat să nu profite de liniștea zilei de sărbătoare (San Esteban) pentru a-și sorbi liniștiți cafeluța și înfuleca foietaje sofisticate, privind la paginile ziarelor locale El Periodico sau La Vanguardia, în timp ce noi așteptam să se facă ora 11 pentru a ne caza în apartamentul închiriat. Viața lor va rămîne la fel de confortabilă și neschimbată ca dintotdeauna, cum e cea a pensionarilor de la Edinburgh, Geneva sau Köln, mulțumiți, fără îndoială, că trăiesc într-un univers atît de complex și bogat. Numai un prost l-ar distruge. Dar istoria este plină de alde d-ăștia.   

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.