Spatele contează
La un an de la debutul pandemiei, putem face bilanțul transformărilor la care am fost supuși atît noi, cît și spațiul urban și, nu în ultimul rînd, spațiul vieții private. Despre unele dintre acestea am mai scris, „la cald”, în alte articole. Acum a venit rîndul spațiului privat care devine public, în timpul ședințelor pe Zoom. Chiar dacă sistemul conferințelor la distanță exista și înaintea pandemiei, acestea aveau loc, de regulă, de la serviciu, din săli special amenajate în acest scop, și erau rezervate cu precădere adulților salariați. Restricțiile de circulație au făcut însă ca ele să se mute în casele fiecăruia, iar vîrsta utilizatorilor să scadă spre grădiniță. Astfel, o zonă de vizibilitate a locuinței, care apare în timpul ședințelor, chiar în spatele vorbitorului, a început să devină mai importantă decît altele. Cadrul strîns, definit de distanța focală a minusculului obiectiv al camerei de filmat, vorbește despre persoana care îl utilizează, tot astfel precum hainele vorbesc despre personalitatea omului, sau grafica unei coperți despre titlul romanului.
Încet-încet, pe măsura conștientizării importanței a-ceea-ce-se-vede-în-Zoom, fiecare dintre noi a făcut oarece efort pentru a arăta măcar o cameră ordonată, dacă nu mai mult. Tricourile agățate neglijent de ușa întredeschisă a dulapului, patul nefăcut au dispărut din cadru, fiind înlocuite de pereți cu postere sau biblioteci garnisite cu cărți. Dacă printre cărți, sau în fața acestora, apare un bibelou așezat cu grijă pe milieu, atunci este clar că participantul la sesiunea online se află în sufrageria părinților. Camera proprie este, cel mai probabil, într-o dezordine desăvîrșită, ascunsă de penumbra transperantelor coborîte, ori este folosită de fratele mai mic ce învață să înșire bastonașe online. O bibliotecă formată din cărți vechi, cu cotoare aurii, protejate în spatele unor cristaluri, vorbește despre status, despre ascendență, despre sublimarea calităților strămoșilor în persoana vorbitorului. Cuvintele acestuia, oricît de inepte, ar trebui respectate, căci sînt, poate, fraze ancestrale de înțelepciune probată, modulate nepriceput de Internet. O bibliotecă doldora de cărți de diferite formate, așezate și orizontal, și vertical, înțesată de caiete de studiu, fără sticlă, denotă o relație directă, personală și frecventă a posesorului cu materialul bibliografic. În față noastră se află, de bună seamă, un profesor sau un cercetător, sau și una, și alta. Autoritatea acestuia, oricum de necontestat, devine strivitoare. Vocea sa, cu timbrul oricît de firav, devine tunătoare, iar cărțile stivuite pînă în tavan amenință să se prăbușească peste ceilalți, să le invadeze spațiul domestic fîlfîind din coperți, ca păsările prin șemineul lui Hitchcock.
Un perete tapițat cu proiecte personale denotă un student sîrguincios, care iubește ceea ce face. Pentru el, arhitectura este a doua natură, se culcă cu gîndul la proiect și visează soluții. Profesorul se emoționează la vederea unui atare devotament și are tendința să fie mai indulgent, mai înțelegător. Dar camera video poate să fie orientată spre fereastră, caz în care interlocutorul se profilează ca o umbră lipsită de identitate, ca un martor ce încearcă să-și păstreze anonimatul. Este clar că nu dorește să piardă prea multă vreme pe Zoom. Uneori, la pervazul ferestrei sale apare o pisică, urmărind păsările de afară. Emoția provocată de micuțul animal blănos este vie, conversația se dezgheață, iar acest efect instantaneu ar trebui să dea de gîndit angajatorilor care, în viitor, ar putea deveni mai permisivi cu animalele de companie la locul de muncă.
Tablourile sînt frumoase. Nu neapărat cele cu rame baroce, aurite și decorate abundent, ci, mai ales, cele care aduc un pic de culoare ecranului cu fundal cenușiu al aplicației. Dacă aceasta se asortează, prin cine știe ce concurs de împrejurări, cu vorbitorul din dreptunghi, sau chiar și cu alții, atunci vom avea, cu siguranță, o discuție însuflețită și plină de optimism. Uneori, tablourile genealogiei ne scrutează cu răceală, parcă analizînd cîte parale facem. Situate, invariabil, mai sus decît camera de luat vederi, busturile de bărbați în redingote, decupate în spațiul întunecat al unui fundal înnegrit de gudronul folosit în compoziția culorilor ieftine ale secolului al XIX-lea, sînt, obligatoriu, dezamăgite de conversație.
În sfîrșit, peretele din spate poate să fie aproape sau departe. Dacă este aproape, detaliul primează. Dacă este departe, contează atmosfera locului, dar și familia. Adesea, aceasta se preumblă prin cameră fără nici un motiv, ca și cînd nu ar ști că încăperea este vedetă pe scena Teatrului Olimpic al lui Palladio, din Vicenza, acolo unde scena este amplificată de cinci coridoare închipuind străzi, într-un trompe-l’œil desăvîrșit. Și astfel, forțați de imixtiunea publicului în spațiul privat al locuinței, devenim scenografii unei scene pe care pășim ca performeri preț de 40 de minute sau mai mult, după care se trage heblu, doar pînă la următoarea sesiune.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons