Sinele, între atac de panică și criză de anxietate – interviu cu psihoterapeutul de orientare psihanalitică Tiberiu SEEBERGER –

Astăzi sîntem foarte preocupați să ne înțelegem propria psihologie, citim cărți de specialitate, unele chiar foarte tehnice. Domnule psihoterapeut Tiberiu Seeberger, avînd în vedere orientarea dumneavoastră psihanalitică și observînd lucrurile din punct de vedere clinic, ne putem autodescifra din punct de vedere psihologic? 

Este foarte adevărat că a crescut preocuparea oamenilor pentru înțelegerea sinelui. Sîntem preocupați să oferim explicații tuturor fenomenelor, inclusiv celor din interiorul nostru. Este bine să facem acest lucru, însă trebuie să avem în vedere faptul că arhitectura minții noastre este total diferită față de rațiunea lucrurilor din jur. Toată această înclinație de a găsi un sens oricărui aspect psiho-emoțional a apărut odată cu dezvoltarea științei și mai ales a medicinei în ultimele două secole. Astfel, fără să ne dăm seama, ajungem să cădem în capcana de a căuta o explicație fiziologică, materială, unor aspecte de ordin imaterial.  

Mintea noastră s-a format cînd aveam o vîrstă foarte fragedă, s-a modificat ca urmare a multor influențe atît din jurul nostru, cît și datorită dezvoltării fiziologice, iar rezultatul sîntem noi din punct de vedere emoțional. Se poate spune că mintea noastră este formată din mai multe straturi corespunzătoare nivelului de maturizare. Cînd oamenii au 1 an, percep lumea din jur într-o anumită perspectivă și se formează un strat de minte, cînd oamenii au 6 ani au o altfel de înțelegere. Aceste straturi se așază unul peste celălalt în decursul existenței noastre și astfel psihicul nostru poate fi asemănat cu construcția unei case: există o fundație, o structură, o arhitectură ș.a.m.d. 

Ne întrebăm cît de profundă poate fi o astfel de autoînțelegere. Desigur, o autoînțelegere superficială este relativ simplu de atins. Una este cînd transmitem unui tată că este supărat mai mult decît trebuie pe copil pentru că nu a putut să fie supărat pe șeful său de la serviciu și astfel nu și-a exprimat sentimentul de supărare într-o situație și îl manifestă în alta, dar altceva este să vorbim despre faptul că tatălui îi este greu să relaționeze cu persoane învestite cu autoritate, că tatăl s-a simțit ca un copil în fața șefului, că a simțit un sentiment de neputință în acea situație sau că șeful este văzut ca o persoană iubită și ca o persoană de temut, dar niciodată ambele perspective puse în legătură cu modul în care tatăl a copilărit, cu gestionarea relației cu tatăl său și cu modul în care și-a creat această atitudine în decursul timpului. 

Ne putem autodescifra din punct de vedere psihologic, dar numai pînă la un punct. Cu cît încercăm mai mult să ne cunoaștem ca demers personal, cu atît crește nivelul de dificultate pentru că sîntem forțați să ne schimbăm percepția, să intrăm într-o lume aparent fără logică. 

Cunoaștem oameni cu care am copilărit, ne-am jucat împreună în curtea liceului, îi vedem prin cartier la cumpărături, întorcîndu-se de la serviciu, iar la un moment dat dispar o perioadă. Cîțiva ani mai tîrziu, te întîlnești cu unii dintre ei și afli, în unele cazuri, că au fost internați pentru depresie, pe fondul consumului de alcool sau droguri... Cum trebuie primiți acești oameni înapoi în comunitatea funcțională?

Fiecare om are o mască pe care o afișează în fața oamenilor din jur și o mască personală. Lumea proprie a unor oameni poate fi foarte diferită de masca publică. Această mască este o unealtă, un mijloc de adaptare, ceva superficial. Mai importantă este latura personală și autentică a oamenilor. Cu cît masca este ținută mai strîns, cu atît cealaltă parte este mai neglijată. Să ne referim la cazul celor care sînt dependenți de droguri; acești oameni par a fi mereu puși pe distracție, persoane care fie beau, fie se droghează și care transmit în exterior o aparentă stare de plenitudine: „Uite ce bine mă simt cînd fac asta, încearcă și tu!”. Masca lor o putem considera ca fiind această stare euforică indusă de substanța de care ei depind, dar ce se află dincolo de aceasta este cu totul altceva. Adică ei folosesc alcoolul sau drogul ca pe un stimulent care le oferă lor o altă stare decît cea pe care o au în afara utilizării substanței. Folosesc substanțele pentru a-și schimba starea emoțională. De ce? Starea normală nu este una plăcută și au nevoie de o altă stare, indusă artificial...

Dincolo de această aparență la care ne referim, în lumea interioară se află aspecte mai puțin plăcute, aspecte pe care uneori oamenii ar dori să le evite. Sentimentul de vulnerabilitate, greutatea de a trece peste o despărțire, dificultatea de a face față propriei agresivități, o agitație aproape permanentă, toate aceste lucruri pot fi parte a peisajului specific psihicului unei persoane dependente. Așadar, persoana dependentă se folosește de aceste substanțe și își induce o stare euforică pentru a ascunde o stare mai puțin plăcută pe care normal o simte din cauza altor motive. Își ascunde lucrurile care nu merg bine și își forțează și mai tare o mască de superficială veselie. 

Odată și odată, această aparență nu va mai putea fi păstrată. Cînd aceasta cedează, persoana are nevoie de ajutor și de susținere. Același lucru se întîmplă și cu alte probleme: depresie, anxietate, fobii, episoade psihotice etc. Toți sîntem oameni și susceptibili de a avea astfel de probleme. Este bine să ne punem în pielea persoanei care traversează astfel de experiențe înainte de a-i oferi un sfat pe care noi îl considerăm potrivit.

Atacurile de panică, crizele de anxietate sînt manifestări tot mai frecvente în societatea noastră, iar oamenii fie nu le recunosc, fie își oferă explicații proprii pentru ceea ce simt, își scuză situația și trec peste moment, pînă la următorul episod. Dacă astăzi oamenilor nu le mai este frică de păianjeni sau de tuneluri, pare că le este frică de viitor, frică de a decide. Este cu totul și cu totul altă motivație, ceva greu de înțeles. Cum caracterizați din punct de vedere terapeutic acest moment social marcat de angoasă?

Atacul de panică este definit ca fiind o „frică fără obiect”, adică o stare de teamă fără un motiv aparent. Fobia este o teamă cu un motiv aparent. Ambele au același punct de plecare, au aceeași origine: o teamă psihologică mai degrabă decît una materială. Persoanei care are fobie de spațiile deschise nu îi este teamă de spațiul în sine, ci de ceea ce reprezintă spațiul pentru sine: expunere, vulnerabilitate, distanțare față de alte persoane etc. Persoana care traversează un atac de panică nu este înfricoșată de situația în sine, ci de ceea ce a trezit situația respectivă în ambientul său emoțional. În ambele cazuri este vorba despre temeri psihologice, interioare, care nu au legătură cu o teamă reală, exterioară. 

În trecut existau mai multe cazuri de fobii decît cazuri de atacuri de panică deoarece oamenii erau mai orientați către exterior, către lucrurile fizice. Acum accentul se pune pe mintea noastră și de aceea au început să crească în număr cazurile de „frică fără obiect”. În prezent, consider că temerile nu au crescut în intensitate și nici în număr de experiențe de acest gen, din contra, cred că au scăzut. Diferența o face faptul că în trecut aceste temeri erau îndreptățite și de aceea nu erau diagnosticate: iminența unui război, a unei boli contagioase, astfel de lucruri puteau provoca o teamă generalizată în rîndul populației, teamă îndreptățită. Era normal să fii anxios. Oamenii anxioși erau cei care se comportau „normal”. Așa s-a întîmplat și cu panica generată de virusul SARS-CoV-2.

Anxietatea se atașează de o problemă reală și se manifestă. Atunci cînd problema reală nu există, aceasta poate fi diagnosticată ca fiind o „teamă fără obiect”. Atîta timp cît există un obiect, este greu de diferențiat. 

Eram zilele trecute în metrou și mi-a atras atenția un bărbat care avea un neastîmpăr, respira adînc și cu greutate, privea constant înspre ușa metroului și evită să privească oamenii din jurul sau. A scos o bucată de material din buzunar și a început să o pipăie cu mișcări regulate între degetele de închinăciune. Transpirase, în cîteva minute era ud complet. Cum recunoaștem crizele de anxietate și atacurile de panică și cum ar trebui să reacționăm atunci cînd sîntem martorii unui astfel de moment? 

Crizele de anxietate pot fi recunoscute după manifestările specifice: transpirație abundentă, agitație, stare de teamă, respirație greoaie, sufocare, sentiment de leșin etc. Oamenii ar trebui să reacționeze la fel ca atunci cînd au în față o persoană cu o problemă medicală. În funcție de natura problemei, să cheme ambulanța, să încerce să liniștească persoana și așa mai departe. Problemele mintale sînt probleme. Dacă îți rupi o mînă, mergi la medic, dacă ai atacuri de panică frecvente, mergi la psihoterapie. În funcție de gravitatea problemei, simptomele se vindecă mai ușor sau mai greu. Ar fi fost bine să avem un set de unelte, o trusă de prim-ajutor pentru probleme de ordin mintal, însă nu există. Cu excepția medicamentelor puternice oferite de psihiatrie, nu avem o cremă pentru a înlătura atacul de panică. Ideal este să prevenim în loc să tratăm post-factum. În momentul în care simțim că este o perioadă încărcată din punct de vedere emoțional, o perioadă stresantă, și nu o putem gestiona corespunzător, este bine să mergem la psihoterapie. 

Pe de altă parte, atacul de panică este o formă de a reacționa la o situație actuală într-un mod defectuos. Omul din metrou a avut un atac de panică nu pentru că îi era teamă de metrou, ci îi era teamă poate de a fi captiv sau de a fi controlat, sentiment pe care metroul l-a produs. Dacă am merge la omul acela și l-am lua în brațe pentru că acest gest ar funcționa pentru noi, pe el l-ar putea face să fie și mai agitat. 

Sînt cazuri, nu puține, de oameni care urmează tratament medicamentos la sfatul unor medici specializați în alte ramuri ale medicinei (adică nu sînt psihiatri). Un medic cardiolog, spre exemplu, poate trata un pacient care suferă de atacuri de panică sau de crize de anxietate?

Un medic cardiolog poate trata atacul de panică la fel de bine cum pot și eu să tratez bolile inimii. Fiecare cu pregătirea sa. Pe de altă parte, problemele de natură psihologică afectează organismul. Atacul de panică poate provoca tahicardie, adică bătăi rapide ale inimii. Acest lucru poate fi diagnosticat drept o problemă biologică de către un medic cardiolog și acesta poate oferi medicamente în consecință. În momentul în care se întîmplă un astfel de lucru, este ca și cum i s-ar oferi un medicament unui om sănătos. Organul în sine nu este bolnav, dar totuși i se oferă medicament. Ideal ar fi să existe situația în care omul bolnav vizitează medici din ramuri medicale diferite și primește un diagnostic bazat pe expertiza acestora împreună, nu separat. 

Din păcate, adevărul este că, în România, legătura dintre psihologie și medicină este aproape inexistentă. Prea puțini medici trimit pacientul la investigații separate și la psiholog, iar în unele cazuri acest lucru este absolut necesar. Cunosc un caz al unei persoane care suferea de dispnee în anumite momente ale zilei și, mergînd la consult pneumologic, nu a primit nici un diagnostic, deoarece, după investigații, boala părea că nu există. Acesta este un caz ușor. Dar dacă privim cazurile de psihosomatizări, adică de boli induse din punct de vedere emoțional, tabloul este foarte trist. Hemoroizii, sindromul de intestin iritabil, multe dintre bolile autoimune, căderea părului, multe dintre alergii, foarte multe răceli etc., toate sînt produse (și) de către psihicul nostru. Partea mai puțin bună este că sînt tratate efectele, nu cauzele. Din acest punct de vedere, sîntem acolo unde eram acum un secol, cînd oamenii bolnavi mergeau în stațiuni montane cu aer curat pentru a se vindeca. În alte țări, există specialitatea psihosomatică ce poate fi accesată în spital.

Platforma profesională LinkedIn a realizat un sondaj de opinie întrebînd utilizatorii dacă ar trebui să comunice angajatorilor lor că traversează dificultăți de ordin emoțional, precum depresie, burnout, divorț etc. Din rezultatele publicate o săptămînă mai tîrziu reiese că 60% din respondenți (zeci de mii de utilizatori au votat în sondaj) erau de părere că astfel de situații nu ar trebui să fie împărtășite în mediul profesional. Din punctul dumneavoastră de vedere, în România, oamenii pot fi deschiși în mediul profesional cu privire la starea emoțională pe care o traversează? 

O problemă de sănătate este o problemă de sănătate, iar sănătatea este pe primul loc. Trebuie să ne distanțăm de ideea conform căreia „cei care merg la psiholog sînt nebuni” pentru a putea să fim deschiși față de noi și față de ceilalți. Pe de altă parte, este bine să comunicăm angajatorului oricînd avem astfel de probleme atîta timp cît și angajatorii pot să înțeleagă ce anume transmitem. Nu vreau să dau vina pe cei care păstrează problema de sănătate pentru sine, știu că sînt foarte mulți angajatori care îi izolează pe cei cu astfel de probleme. Este greu să ai o problemă de sănătate mintală. Îți dă viața peste cap, te reorientează. Pe de altă parte, sistemul medical din România nu îți oferă cu ușurință concediu medical pentru un diagnostic de depresie, atac de panică sau afecțiuni bazate pe stres. Mai mult, nici angajatorul nu este înțelegător cînd primește astfel de cazuri. Îmi vine să exclam: „Orice, numai probleme de sănătate mintală să nu ai în România!“. În țările nordice se oferă concediu medical pentru depresie sau pentru afecțiuni legate de stres tocmai pentru a oferi timp persoanei să se recupereze, să se ajute. Noi de ce trebuie să ajungem să somatizăm, adică să ne cadă părul, să avem psoriazis, sindromul intestinului iritabil, insomnii, diabet sau probleme respiratorii ca să fim sinceri cu noi și cu ceilalți?!

interviu realizat de Alex GHEORGHE