Sindromul nou-născutului maculat

Ne simțim datori a spune cititorului nostru că rîndurile de mai jos nu sînt o pledoarie în favoarea lipsei de etică și a celor care nu respectă norma, fie că este cea religioasă sau cea stabilită de oameni prin legi între ei. Dimpotrivă, considerăm fundamental ca omul să-și respecte semenii și normele stabilite împreună cu ei. Altfel, lumea noastră, conviețuirea noastră împreună devin lipsite de sens. Numai că oamenii sînt prin natura lor imperfecți și atunci cînd se pune o lupă pe un defect, acesta pare apocaliptic fără să fie. Ceea ce vom face în continuare va fi să penalizăm o situație extremă la care s-a ajuns la noi. Noi nu mai discernem și nu ne mai propunem a discerne din punct de vedere etic, ci totul este de-a valma. Prin exagerări și defecte de logică în judecățile noastre despre celălalt ajungem să considerăm că toții oamenii sînt răi și, ca urmare, trebuie opriți de la afirmare. Acest tip de exagerare consumă multe energii și sacrifică deja prea multe cariere de care societatea noastră ar avea atîta nevoie. Despre argumentum ad hominem vom vorbi azi, sau despre cum lumea românească greșește punîndu-și singură bariere pe care nu le merită. 

De fiecare dată cînd încerc să urmăresc dezbaterea publică de la noi sînt înspăimîntat de viteza pe care o avem atunci cînd ne murdărim unii pe alții. Este un fel de bal mascat la care participă toată lumea, indiferent de poziția în care se află. Nimeni nu mai poate face nimic. Orice implicare, de la construirea unui țarc pentru găini în curtea proprie și pînă la calitatea de premier sau președinte, este penalizată pe loc. Omul care-și dorește ceva, pentru el sau pentru țara sa, trebuie să plătească. Ceea ce eu am numit sindromul nou-născutului maculat planează peste o țară înfometată de oameni de valoare și de soluții. Nimeni nu mai trebuie să se implice pentru că a „făcut el ceva, cîndva”. Deși este atîta nevoie de implicare, oamenii nu o mai fac de teamă să nu intre în acest imens ventilator de împrăștiat fecale pe care l-am construit sau care ni s-a construit. 

Pofta românului de a-și „ucide” social semenii cred că este cel mai grandios spectacol de pe planeta Pămînt. Cel mai adesea, și aici doream să ajung, se folosește și un teribil de periculos argument logic. Spun teribil pentru că extrem de puțini oameni sînt capabili să-l detecteze și să-l demonteze. Iată-l pe scurt, descris în Dicționar de logică: „Argumentum ad hominem este argumentarea falsă, în care pentru a justifica sau respinge o idee se face referire la calitățile persoanei, la atitudinea ei anterioară sau la preocupările ei, fără legătură logică cu ideea pusă în discuție. În caz particular, se încearcă discreditarea ideii prin discreditarea persoanei. De exemplu: «X nu are dreptate pentru că este un prost»; «X nu poate să spună adevărul deoarece pînă acum a spus altceva»; «X nu poate fi crezut deoarece toată viața și-a petrecut-o în desfrîu»; «X nu poate să spună adevărul în condițiile în care se află»; «X are dreptate deoarece este un om cinstit». Un caz înrudit cu Argumentum ad hominem este argumentul autorității: «X are dreptate deoarece este o personalitate», «Adevărul este de partea lui X deoarece este un mare specialist». Împotriva acestui fel de argumentare trebuie să folosim principiul: adevărul sau falsul unei propoziții este cercetat independent de calitățile sau relațiile care o asertează, numai în raport cu faptele cu care propoziția are legătură logică” (Gheorghe Enescu, Dicționar de logică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 23). Despre asta este vorba. Despre o gîndire în afara logicii, pe altarul căreia ne ucidem reciproc, ritualic. Ucidem ceea ce avem mai bun, așa cum altădată sălbaticii își aruncau cei mai frumoși bărbați de pe crestele munților pentru a provoca ploaia. Și o facem cu pasiune. O pasiune vie, alimentată de către nesfîrșita și superba noastră invidie. Ne autonivelăm și sorbim cu sete din prăbușirile pe care le provocăm în jurul nostru. Deși fiecare din aceste prăbușiri ne costă enorm, pentru că mereu locul liber este ocupat de unul mai slab (chiar dacă mai „curat”, în concepția noastră) care face mult, foarte mult rău în jurul său. Faptul de a nu mai crede pe nimeni („pentru că toți sînt securiști, plagiatori și corupți”) este una dintre marile probleme ale noastre de acum. Practic, oamenii au început să se laude „că ei nu fac politică”. Este un fel de retragere „în casă”, într-un univers sigur, de teama că cineva într-o zi îți va aplica rețeta despre care vorbim. Adică te va judeca greșit pentru drumul bun pe care îl trasezi. Dezbaterea aceasta excesiv de personalizată se face cu o nemărginită poftă pentru că ea se desfășoară pe fundalul unui infinit egoism al lumii noastre românești. Se caută totul despre noi și, atunci cînd în trecutul nostru nu există un plagiat, o turnătorie sau o faptă de corupție (sau orice altceva), se inventează sau se trece la familie și la trecut. Dacă noi sîntem impecabili, atunci este imposibil ca părinții noștri sau copiii noștri să nu fi făcut ceva „rău”. Numai comuniștii dădeau afară din facultăți studenții ai căror părinți făcuseră politică în perioada interbelică. În locul lor erau aduși de la sapă țărani cu originea sănătoasă și făcuți „intelectuali” în facultăți muncitorești. 

Eroarea logică de mai sus este atît de des întîlnită în dezbaterea publică de la noi, încît te și întrebi dacă nu cumva în cea mai mare parte dintre cazuri nu este folosită intenționat. Adică te întrebi dacă mai este vorba despre o eroare și nu despre ceva planificat, realizat cu intenție. Da, sînt și mulți naivi în dezbaterea noastră publică, dar sînt și mulți deștepți. Și asta este valabil și pentru cei care emit idei, cît și în cazul celor care le recepționează. Amploarea spectacolului despre care vorbim este atît de mare încît, azi, numai românii foarte curajoși și foarte determinați se mai angajează la o carieră publică, fie ea politică, de afaceri sau de altă natură. Frica de cei care murdăresc este enormă și duce deja la comportamente sociale deviante. Ceea ce numim a fi sindromul nou-născutului maculat domină o societate care și așa este în mare pierdere de viteză din lipsă de oameni implicați. 

Vom exemplifica prin modul în care semenii săi au vorbit despre o personalitate excepțională. De exemplu, scrii următoarele despre un om: părinții persoanei respective erau niște oameni mediocri; copil fiind, omul nostru a fost suspectat că ar fi retardat; vorbea lent și oamenii nu prea înțelegeau ce vrea să spună; a disprețuit școala și a fost un elev mediocru; prezența sa în colectivul de colegi de la școală făcea să scadă respectul acestor colegi față de profesori; cînd a dat primul examen de admitere la o universitate mai prestigioasă a picat; a divorțat de soția lui pentru că a avut o relație amoroasă cu o verișoară a sa cu care s-a și căsătorit ulterior; a fost dat afară de la o universitate la care lucra; i-a cam plăcut alcoolul și prietenii lui spuneau despre el că ar fi cam stricat; și-a părăsit țara și cetățenia acesteia pentru a altă țară și o altă cetățenie (https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/stiinta/portret-albert-einstein-povestea-extraordinara-a-unui-savant-genial-id11285.html). Știți cine este cel despre care vorbim? Este Albert Einstein, una dintre cele mai mari minți pe care le-a dat omenirea de-a lungul timpului, cel care a salvat planeta Pămînt. 

Două exemple relevante de bazine de furnizare de atacuri despre care vorbim sînt problema apartenenței la fosta Securitate și cea a plagiatelor. Amîndouă se constituie în două depozite inepuizabile de împroșcat personalități publice. La noi, cum scoți capul și nu le convine lor ceva la tine, ori ești plagiator, ori ești fost securist. Nu te salvează nimeni. La una dintre ele trebuie să te încadrezi. Pur și simplu sînt ținute, cele două direcții de atac, numai la dispoziția șmecherilor nevăzuți ai marilor interese din lumea care ne înconjoară. Nimeni nu se gîndește să termine odată această nebunie, în beneficiul celui care dorește să se implice în viața publică. Și ar putea foarte ușor să-i pună capăt. Posibila apartenență la fosta Securitate s-ar rezolva dacă toate documentele de prin toate cotloanele ar ajunge la dispoziția publicului, la CNSAS sau la altă instituție. Atunci am ști și noi cine a fost și cînd a fost, și nu am mai avea surprize în genul celei pe care ne-au furnizat-o în cazul Băsescu. Pe numitul Băsescu Traian l-au ținut zece ani de zile președintele României în situația de fost colaborator șantajabil. Ne gîndim acum cine a putut să-i țină hîrtiile doveditoare ascunse și care a fost prețul pentru ele. A fost numitul Băsescu Traian șantajat cu aceste hîrtii? Cît de gravă a fost situația dacă ținem seama că omul conducea și influența tot? Dar să revenim. Problema posibilului plagiat ar fi tot atît de simplu de rezolvat. O platformă națională pe care să se pună cercetarea științifică și care să valideze imediat produsul științific nu ar fi greu de realizat. Produsul științific posibil plagiat ar fi retras imediat și refăcut ori s-ar renunța la el. Autorii ar fi feriți astfel de posibile acuze viitoare de plagiat. Dar de ce să procedăm așa cînd putem lăsa totul la îndemîna șmecherilor pe care îi invocam? Adică ei să stabilească cine este plagiator și cine nu. În România nu mai poți să construiești un țarc pentru găini de teamă că cineva te face plagiator, securist sau corupt. Și din cauza pe care am luat-o azi în dezbatere, țara funcționează ca un imens Pat al lui Procust, în care tot felul de indivizi ciudați taie capete și picioare la întîmplare, pentru fapte și vinovății de cele mai multe ori inventate sau exagerate cu bună-știință.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.